Institutul Român pentru Drepturile Omului

Punct de vedere cu privire la 

 

Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil,

a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și a altor acte normative

 

Institutul Român pentru Drepturile Omului urmărește cu interes demersul legislativ demarat de Ministerul Justiției prin proiectul de Lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și a altor acte normative, de punere de acord a legislației cu Constituția României, republicată, cu prevederile Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități (CDPD)[1] și cu Decizia Curții Constituționale nr. 601/2020. Implementarea Convenției, în ansamblu, și a articolului 12, în mod special, este un demers susținut atât de societatea civilă[2] cât și de Institutul Român pentru Drepturile Omului [3] pe parcursul celor aproximativ 11 ani care au trecut de la ratificarea de către România a CDPD. 

 

Reiterăm pe această cale că Institutul Român pentru Drepturile Omului (IRDO) organism independent, cu personalitate juridică, înființat prin lege - Legea nr. 9/1991, reprezintă prima instituție națională pentru drepturile omului creată în România după anul 1989. Conform legii de înființare a IRDO, mandatul său este de a asigura o mai bună cunoaștere de către organismele publice, asociațiile neguvernamentale și cetățenii români a problematicii drepturilor omului, precum și de a informa opinia publică de peste hotare, organismele internaționale, în legătură cu modalitățile practice prin care drepturile omului sunt asigurate și respectate în România. În conformitate cu atribuțiile stabilite prin lege, de cercetare, educație, formare de formatori, informare și editare de publicații și lucrări de specialitate, încă de la înființare, prin programele, conferințele și publicațiile realizate, Institutul Român pentru Drepturile Omului a acordat o atenție deosebită promovării și protecției drepturilor persoanelor cu dizabilități. O dată cu ratificarea de către România a Convenției pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, Institutul și-a intensificat activitatea în domeniu, acest lucru fiind evidențiat prin volumele, rapoartele, punctele de vedere și traducerile publicate sub egida sa, prin întâlnirile periodice organizate sau la care a participat alături de organizațiile având atribuții în domeniul promovării și protejării drepturilor persoanelor cu dizabilități; prin elaborarea și publicarea de cercetări științifice, studii și volume privind cele mai importante documente internaționale, regionale și naționale în materie, privind jurisprudența instanțelor naționale și a Curții Constituționale în materie.

 

Recunoașterea egală în fața legii este esențială pentru drepturile omului, aceasta consacră dreptul oricărei persoane de a deține drepturi și obligații în temeiul legii, condiție prealabilă necesară pentru exercitarea tuturor celorlalte drepturi ale omului. 

 

Dreptul la recunoaștere egală în fața legii presupune recunoașterea capacității juridice ca atribut universal inerent tuturor persoanelor prin virtutea calității lor umane și trebuie asigurată pentru persoanele cu dizabilități în aceeași măsură cu celelalte persoane [4]. În acest sens Convenția promovează un model de abordare a dizabilității bazat pe drepturile omului și consideră persoanele cu dizabilități a fi titulare de drepturi, nu doar simple persoane care beneficiază de protecție, reabilitare sau asistență socială. Totodată, Convenția reamintește principiile universalității, indivizibilității, interdependenței și corelației drepturilor omului, subliniind că persoanele cu dizabilități ar trebui să se bucure pe deplin de toate drepturile lor fără discriminare. 

 

Abordarea bazată pe drepturile omului este fundamentată pe participarea activă și informată a tuturor persoanelor la adoptarea deciziilor care le afectează viața și drepturile.

 

Printre obligațiile asumate de România prin ratificarea Convenției se numără și participarea activă a persoanelor cu dizabilități în procesul decizional. În acest sens, în temeiul articolului 4 alineatul (3) din Convenție, statul român are obligația de a consulta îndeaproape și de a implica în mod activ persoanele cu dizabilități, prin intermediul propriilor organizații, în cadrele și procedurile juridice și de reglementare de la toate nivelurile și ramurile administrației publice [5].

 

În opinia Comitetului ONU pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, statul ar trebui să considere consultările cu persoanele cu dizabilități și implicarea acestora ca fiind un pas obligatoriu premergător aprobării legilor, a reglementărilor și a politicilor, indiferent dacă acestea au un caracter general sau vizează în mod specific dizabilitățile. Prin urmare, consultările ar trebui să înceapă în fazele incipiente și să contribuie la produsul final în cadrul tuturor proceselor decizionale [6]. 

 

Participarea deplină și efectivă a persoanelor cu dizabilități reprezintă un proces, nefiind un eveniment individual unic, și presupune includerea acestora în diferite organisme decizionale. 

 

Institutul a primit o serie de petiții din partea aparținătorilor persoanelor cu dizabilități intelectuale prin care își manifestau îngrijorările cu privire la efectele pe care le poate genera punerea în aplicare a Deciziei Curții Constituționale nr. 601/2020 și modificările legislative ulterioare asupra protecției persoanelor cu dizabilități. Acest lucru este generat atât de o lipsă de transparență și dezbatere în spațiul public a măsurilor ce sunt necesare a fi adoptate pentru implementarea articolului 12 din Convenție, cât și de lipsa de implicare a persoanelor cu dizabilități, prin intermediul propriilor organizații, în procesul decizional încă din fazele incipiente. În acest sens Institutul amintește de demersul Consiliului Național al Dizabilității din România, pentru introducerea reprezentanților organizațiilor care activează în domeniul protecției drepturilor persoanelor cu dizabilități în componența Comitetului pentru redactarea unor propuneri de lege ferenda în vederea conformării cu dispozițiile Deciziei Curții Constituționale a României nr. 601/2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 164 alin. (1) din Codul civil [7]. 

 

Statul are obligația de a asigura transparență proceselor de consultare, furnizarea de informații adecvate și accesibile, precum și implicarea timpurie și continuă a persoanelor interesate [8], iar participarea deplină și efectivă reprezintă, totodată, și o măsură menită să asigure integrarea persoanelor cu dizabilități în societate și să combată discriminarea împotriva acestora.

 

Institutul Român pentru Drepturile Omului atrage atenția asupra păstrării în Codul Civil a unor forme de protecție de tip tutelă și introducerea unui regim de tutelă specială și riscul ca acestea să fie aplicate în continuare ca forme de substituție. Toate formele de sprijin pentru exercitarea capacității juridice, inclusiv o formă mai intensivă cum este tutela specială, trebuie să respecte pe deplin drepturile, voința și preferințele persoanei. 

 

În interpretarea articolului 12 Comitetul ONU subliniază că obligația statelor părți de a înlocui regimurile de substituție cu regimurile de suport în luarea deciziei impune atât abolirea regimurilor substitutive, cât și dezvoltarea alternativelor de regimuri de suport. Dezvoltarea regimurilor de suport în paralel cu menținerea regimurilor substitutive nu este suficientă pentru a respecta articolul 12 al Convenției.

 

De asemenea, Comitetul ONU atrage atenția asupra faptului că instituirea unei forme de suport în vederea exercitării capacității juridice nu trebuie să depindă de evaluarea capacității mintale [9]. 

 

Reiterăm că, în accepțiunea Comitetului ONU capacitatea juridică și capacitatea mintală sunt concepte distincte. Primul se referă la aptitudinea individului de a avea drepturi și obligații (capacitatea de folosință) și de a exercita acele drepturi și obligații (capacitatea de exercițiu), în timp ce capacitatea mintală se referă la aptitudinile de luare a deciziilor ale unei persoane, care, în mod natural, variază de la o persoană la alta și pot fi diferite pentru o anumită persoană în baza multor factori, inclusiv de mediu sau societali [10]. Interpretarea dispozițiilor articolului 12 din Convenție determină soluția conform căreia deficiențele percepute sau reale la nivelul capacității mintale nu trebuie utilizate ca justificare pentru refuzul capacității juridice. 

 

În acest sens este necesar ca procesul de evaluare a persoanei a cărei ocrotire se cere, să se realizeze prin luarea în considerare a unei abordări multidisciplinare și multidimensionale reale, care să integreze dimensiunea exercitării concrete a drepturilor, în special din perspectivă juridică. Astfel este necesară dezvoltarea instrumentelor de evaluare și integrarea, în conținutul acestora, a unor instrumente de evaluare a nevoilor specifice de sprijin ale persoanei, bazate în principal pe resursele care pot fi mobilizate și nu doar pe dificultățile constatate.

 

Exercitarea capacității juridice de către persoanele cu dizabilități intelectuale trebuie să fie asigurată în toate aspectele vieții, inclusiv în realizarea dreptului la acces la justiție.

 

Accesul la justiție, ca drept fundamental în sine și ca o condiție prealabilă în exercitarea tuturor celorlalte drepturi, este deosebit de important pentru această categorie de persoane vulnerabile și oferă un instrument unic pentru a combate discriminarea cu care se confruntă persoanele cu dizabilități. În acest sens Institutul recomandă ca procesul de modificare a legislației naționale să aibă în vedere punerea în aplicare a celor 10 principii internaționale privind accesul la justiție pentru persoanele cu dizabilități elaborate de experții ONU (2020) [11].

 

Cu privire la excepția prevăzută în art. 940 alin. 5 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și a altor acte normative, un studiu comparativ asupra sistemelor juridice și accesului la justiție pentru persoanele cu dizabilități intelectuale din o serie de țări din Uniunea Europeană [12], atrăgea atenția cu privire la riscul ca dispoziții similare (audierea în fața unui judecător poate fi anulată de judecător dacă o astfel de audiere este considerată a reprezenta un pericol pentru sănătatea persoanei în cauză), să aibă ca efect excluderea adulților cu dizabilități intelectuale de la participarea efectivă la audiere. Participarea persoanei ocrotite în etapa de audiere reprezintă un element important și nu ar trebui să depindă neapărat de sfaturile experților din domeniul medical.