Institutul Român pentru Drepturile Omului
Principiile de la Paris
Principii referitoare la Statutul Instituţiilor Naţionale (Principiile de la Paris)
Adoptate prin Rezoluţia Adunării Generale nr. 48/134 din 20 decembrie 1993
Competenţe şi responsabilităţi
1. O instituţie naţională trebuie să aibă competenţa de a promova şi proteja drepturile omului.
2. O instituţie naţională trebuie să aibă un mandat cât mai larg posibil, care să fie clar prevăzut într-un text constituţional sau legislativ, precizând componenţa şi sfera sa de competenţă.
3. O instituţie naţională trebuie să aibă, inter alia, următoarele responsabilităţi:
(a) Să prezinte Guvernului, Parlamentului şi oricărui alt organ competent, la solicitarea autorităţilor în cauză, sau prin exercitarea competenţelor sale de a se autosesiza cu privire la o anumită problemă, puncte de vedere, recomandări, propuneri şi rapoarte cu privire la orice aspect legat de promovarea şi protecţia drepturilor omului; instituţia naţională poate decide să le publice; aceste puncte de vedere, recomandări, propuneri şi rapoarte, precum şi orice prerogativă a instituţiei naţionale trebuie să se refere la următoarele domenii:
(i) Orice prevederi legislative sau administrative, precum şi prevederi referitoare la organizaţiile judiciare, menite să menţină şi să extindă protecţia drepturilor omului; în acest sens, instituţia naţională examinează legislaţia şi dispoziţiile administrative în vigoare, precum şi proiectele şi propunerile şi formulează recomandările pe care le consideră adecvate pentru a asigura că aceste dispoziţii sunt conforme cu principiile fundamentale ale drepturilor omului; recomandă, dacă este necesar, adoptarea unei noi legislaţii, modificarea legislaţiei în vigoare şi adoptarea sau modificarea măsurilor administrative;
(ii) Orice situaţie de încălcare a drepturilor omului pe care decide să o investigheze;
(iii) Pregătirea rapoartelor privind situaţia naţională a drepturilor omului în general, precum şi aspecte mai specifice;
(iv) Atragerea atenţiei Guvernului asupra situaţiilor din orice parte a ţării în care drepturile omului sunt încălcate şi propunerea de iniţiative pentru a pune capăt unor astfel de situaţii şi, dacă este necesar, exprimarea unui punct de vedere cu privire la poziţiile şi reacţiile Guvernului;
(b) Să promoveze şi să asigure armonizarea legislaţiei, reglementărilor şi practicilor naţionale cu instrumentele internaţionale privind drepturile omului la care Statul este parte şi punerea acestora în aplicare efectivă;
(c) Să încurajeze ratificarea instrumentelor menţionate anterior sau aderarea la aceste instrumente şi să asigure punerea lor în aplicare;
(d) Să contribuie la rapoartele pe care Statele trebuie să le transmită organelor şi comisiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite şi instituţiilor regionale, în conformitate cu obligaţiile care le revin în temeiul tratatelor şi, dacă este necesar, să îşi exprime opinia cu privire la subiectul în cauză, cu respectarea independenţei lor;
(e) Să coopereze cu Organizaţia Naţiunilor Unite şi cu orice altă organizaţie din sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu instituţiile regionale şi instituţiile naţionale ale altor ţări, care au competenţe în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor omului;
(f) Să contribuie la formularea programelor de educaţie şi de cercetare în domeniul drepturilor omului şi să participe la punerea acestora în practică, în şcoli, universităţi şi cercuri profesionale;
(g) Să informeze cu privire la drepturile omului şi eforturile de combatere a tuturor formelor de discriminare, în special a discriminării rasiale, prin creşterea gradului de conştientizare a opiniei publice, în special prin informare şi educaţie şi prin utilizarea tuturor organelor de presă.
Componenţa şi garanţiile independenţei şi pluralismului
1. Componenţa instituţiei naţionale şi numirea membrilor săi, fie prin alegeri, fie prin alte mijloace, se stabilesc în conformitate cu o procedură care oferă toate garanţiile necesare pentru a asigura reprezentarea pluralistă a forţelor sociale (a societăţii civile) implicate în protecţia şi promovarea drepturilor omului, în special prin prevederi care să permită prezenţa sau stabilirea unei cooperări eficiente cu reprezentanţii:
(a) Organizaţiile neguvernamentale responsabile de drepturile omului şi de combaterea discriminării rasiale, sindicate, organizaţii sociale şi profesionale relevante, de exemplu, asociaţii de avocaţi, medici, jurnalişti şi oameni de ştiinţă eminenţi;
(b) Tendinţe în gândirea filosofică sau religioasă;
(c) Universităţi şi experţi calificaţi;
(d) Parlamentul;
(e) Departamente guvernamentale (dacă acestea sunt incluse, reprezentanţii lor ar trebui să participe la deliberări numai în calitate de consultanţi).
2. Instituţia naţională trebuie să dispună de o infrastructură care să permită buna desfăşurare a activităţilor sale, şi în special de finanţare adecvată. Scopul acestei finanţări ar trebui să fie acela de a asigura personal şi sediu propriu instituţiei naţionale, pentru a fi independentă de Guvern şi a nu fi supusă controlului financiar care ar putea afecta independenţa acesteia.
3. Pentru a asigura un mandat stabil pentru membrii instituţiei naţionale, fără de care nu poate exista o independenţă reală, numirea acestora se efectuează printr-un act oficial care stabileşte durata specifică a mandatului. Acest mandat poate fi reînnoit, cu condiţia să fie asigurat pluralismul în rândul membrilor instituţiei.
Metode de funcţionare:
În cadrul activităţii sale, instituţia naţională poate să:
(a) Să ia în considerare orice aspecte care ţin de competenţa sa, fie la sesizarea Guvernului, fie la propunerea unui membru al său sau a oricărui petiţionar, fără a se adresa unei autorităţi superioare;
(b) Poate audia orice persoană şi obţine informaţiile sau documentele necesare pentru soluţionarea situaţiilor care intră în sfera de competenţă a acesteia;
(c) Se poate adresa opiniei publice direct sau prin intermediul oricărui organ de presă, în special în vederea publicării punctelor de vedere şi recomandărilor sale;
(d) Se poate întruni în mod regulat şi ori de câte ori este necesar cu toţi membrii săi, după ce aceştia au fost înştiinţaţi în mod corespunzător;
(e) Să stabilească grupuri de lucru din rândul membrilor săi, în funcţie de necesitaţi, şi să înfiinţeze secţii locale sau regionale care să contribuie la îndeplinirea funcţiilor instituţiei;
(f) Să menţină consultări cu celelalte organe, fie jurisdicţionale sau de altă natură, responsabile pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului (în special, ombudsmanii, mediatorii şi instituţiile similare);
(g) Având în vedere rolul fundamental pe care îl au organizaţiile neguvernamentale în extinderea activităţii instituţiilor naţionale, să dezvolte relaţiile cu organizaţiile neguvernamentale dedicate promovării şi protejării drepturilor omului, dezvoltării economice şi sociale, combaterii rasismului, protejării grupurilor vulnerabile (în special copiii, lucrătorii migranţi, refugiaţii, persoanele cu handicap fizic şi mental) sau domeniilor specializate.
Principii suplimentare privind statutul comisiilor cu competenţă cvasi-jurisdicţională
O instituţie naţională poate fi autorizată să audieze şi să examineze plângerile şi petiţiile referitoare la situaţii individuale. Petiţiile pot fi făcute de către persoane fizice, reprezentanţii acestora, terţi, organizaţii neguvernamentale, asociaţii ale sindicatelor sau orice alte organizaţii reprezentative. În astfel de circumstanţe şi fără a aduce atingere principiilor enunţate mai sus cu privire la celelalte competenţe ale comisiilor, funcţiile care le-au fost încredinţate se pot fundamenta pe următoarele principii:
(a) Să încerce o soluţionare amiabilă prin conciliere sau, în limitele prevăzute de lege, prin decizii obligatorii sau, dacă este necesar, pe baza confidenţialităţii;
(b) Informarea părţii care a depus petiţia cu privire la drepturile sale, în special la căile de atac pe care le are la dispoziţie, precum şi promovarea accesului la acestea;
(c) Primirea oricăror plângeri sau petiţii sau transmiterea acestora oricărei alte autorităţi competente în limitele prevăzute de lege;
(d) Emiterea de recomandări autorităţilor competente, în special prin propunerea de amendamente sau reforme ale legilor, reglementărilor şi practicilor administrative, mai ales dacă acestea au creat dificultăţile întâmpinate de persoanele care depun petiţii pentru a-şi putea exercita drepturile.