Institutul Român pentru Drepturile Omului

Strøbye și Roselind împotriva Danemarcei - 25802/18 și 27338/18

Comentariu    rezumat

Speța plasează în centrul discursului juridic relevanța dreptului la alegeri libere, importanța acestuia pentru sistemul democratic și posibilitatea de restricționare a exercițiului dreptului la alegeri libere în ipoteza îndeplinirii circumstanțelor-premisă prevăzute de lege.

Corelația dintre starea de dizabilitate mintală care conduce la privarea de capacitate juridică și, implicit, la restricționarea dreptului la alegeri libere a fost analizată de Curtea Europeană prin raportare la articolul 3 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În punctele 91-93 din hotărârea pronunțată de Curte în speța analizată sunt statornicite principiile juridice care orientează aplicarea dreptului la alegeri libere fiind enunțate coordonatele generale și derogatorii ale acesteia. În primul rând, dreptul la alegeri libere este recunoscut ca o exigență specifică democrației eficiente și semnificative care asigură fundamentul statului de drept. Democrația și statul de drept sunt convergente în punctul asigurării incluziunii tuturor persoanelor în virtutea exercitării universale a dreptului la alegeri libere. Deși esențial într-o societate democratică, dreptul la alegeri libere este circumstanțiat de marja de apreciere a statelor însă, după cum caracterul dreptului la alegeri libere nu poate fi absolut, tot astfel, nu poate fi absolută nici circumstanțierea care decurge din marja de apreciere a statelor. Astfel, conform jurisprudenței anterioare a Curții, aceasta va stabili, ca instanță decizională, dacă cerințele articolului 3 din Protocolul Adițional nr. 1 au fost respectate, asigurându-se că dreptul la alegeri libere nu este limitat într-o atare măsură încât să afecteze însăși substanța acestuia și să îl lipsească de eficacitate. În acest sens, scopul legitim și proporționalitatea sunt cerințele fundamentale în funcție de care sunt evaluate eventualele limitări instituite asupra articolului 3 (a se vedea hotărârea pronunțată de Curte în cauza Mathieu-Mohin și Clerfayt vs. Belgia, cererea nr. 9267/81, pronunțată la data de 2 martie 1987). De asemenea, s-a subliniat că cerințele speciale instituite în relație cu dreptul la vot al indivizilor trebuie să nu contravină preocupării de a menține integritatea și eficacitatea unei proceduri electorale care vizează identificarea voinței poporului prin vot universal. În consecință, deși unele cerințe speciale pot exclude anumite persoane de la exprimarea votului (impunerea unei vârste minime pentru exercitarea dreptului electoral astfel încât să se asigure maturitatea electorilor sau statornicirea reședinței în țara în care electorul exercită dreptul la vot) trebuie să fie aplicate cu prudență de natură să nu lezeze însăși esența articolului 3. Posibilitatea de a exclude anumite grupuri sociale de la exercitarea dreptului la vot în dimensiunea sa universală trebuie să fie compatibilă cu cerințele articolului 3 care evocă, în sarcina Înaltelor Părți Contractante, obligativitatea de a organiza, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţii care să asigure libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ.

Caracterul eliptic al dispozițiilor articolului 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate constitui o limită juridică efectivă în identificarea potențialelor derogări de la drepturile electorale, în acest sens fiind posibilă (și necesară!) raportarea la normele Consiliului Europei adoptate în corelație cu articolul 3 și citate de Curte pe cale jurisprudențială. Astfel, limitarea drepturilor electorale poate opera sub rezerva îndeplinirii următoarelor condiții: privarea trebuie să fie prevăzută de lege, cu respectarea principiului proporționalității iar condițiile pentru privarea indivizilor de dreptul de a candida la alegeri pot fi mai puțin stricte decât cele care se aplică pentru a-i exclude de la a le acorda drepturile electorale întru totul; privarea se va baza pe motive temeinice precum incapacitate mintală sau condamnare penală pentru o infracțiune gravă. În mod procedural, retragerea drepturilor politice sau constatarea incapacității mintale pot fi impuse numai prin decizia expresă a unei instanțe de judecată (a se vedea Avizul nr. 190/2002 al Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept – Comisia de la Veneția – privind Codul de bune practici în materie electorală).

Deși amplă, marja de apreciere a statelor în relație cu verificarea respectării articolului 3 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană va fi supusă scrutării Curții. În speța analizată, reclamanții au fost privați de dreptul la alegeri libere urmare a declarării alienării mintale, conform dreptului pozitiv național de la epoca faptelor. Astfel, Curtea va evalua din perspectiva criteriilor legalității, a scopului legitim și proporționalității limitarea dreptului electoral al reclamanților. Deși criteriul legalității nu este enumerat în mod expres în articolul 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție, respectarea acestuia decurge în mod logic din conexiunea intrinsecă a dreptului la alegeri libere și specificul democrației și al statului de drept. Scopul legitim urmărit prin instituirea limitării rezidă în garantarea faptului că alegătorii aveau nivelul necesar de abilități mintale pentru a exercita o opțiune politică. Pertinența unei atare soluții – de a considera scop legitim asigurarea faptului că cetățenii sunt capabili să evalueze consecințele deciziilor lor și să adopte decizii conștiente și judicioase prin participarea la afacerile publice –  rezultă din constatarea realizată de Curte, prin apel la jurisprudența sa anterioară (a se vedea hotărârea pronunțată de Curte în cauza Alajos Kiss vs. Ungaria, cererea nr. 38832/06, la data de 20 mai 2010, definitivă la 20 august 2010). Conform acesteia, Curtea Europeană a subliniat că, în „tăcerea” dispozițiilor articolului 3 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, categoria scopurilor legitime este extinsă, fiind susceptibil de includere înlăuntrul acesteia și motivul enunțat anterior. Sub aspectul proporționalității, măsura de a restricționa exercitarea dreptului la alegeri libere adoptată în privința reclamanților se impune a fi evaluată ținând cont de circumstanța conform căreia persoanele care erau supuse tutelei erau considerate a fi legal competente și doar persoanele care erau declarate incompetente din punct de vedere legal erau excluse de la vot. Dintre cele două măsuri, cea a declarării incompetenței juridice este mai restrictivă iar condițiile care atrag angajarea acesteia sunt: imposibilitatea persoanei în cauză de a-și gestiona propriile interese și confirmarea acestei incapacități printr-un ordin legal. Conform dreptului național, proporționalitatea transpare din obligația instituită în sarcina autorităților naționale de a alege și implementa măsura considerată a fi, prin comparație, minim intruzivă.

O problematică specifică care decurge din speță rezidă în identificarea unui raport coerent între modul de aplicare al marjei de apreciere a statelor și protecția persoanelor aparținând categoriilor vulnerabile (persoane cu dizabilități mintale). Curtea Europeană admite o atare aserțiune, considerând că marja de apreciere a statelor în domeniul restricționării dreptului de alegeri libere trebuie să existe, însă sfera sa se impune a fi deosebit de restricționată dat fiind faptul că măsura restricționării este aplicată unei persoane aparținând unei categorii vulnerabile. Cu toate acestea, Curtea Europeană admite că în speța dată, restricționarea comportă anumite grade de aplicare, fiind exclusă posibilitatea generală de a înlătura toate persoanele de la exercițiul drepturilor electorale pentru considerente care țin de dizabilitate mintală, fără a particulariza în funcție de gradul și durata dizabilității.

De asemenea, Curtea consideră că este un aspect indeniabil faptul că legiuitorul a încercat în mod constant să permită cât mai multor persoane să poată vota, în același timp urmărind să impună restricționări unui grup restrâns de persoane care aveau nevoie, în același timp, de tutelă cât și de privarea capacității lor legale.

Caracterul gradual al implementării restricției a fost avut în vedere atât de autoritățile naționale cât și de Curtea Europeană la momentul aprecierii legitimității și proporționalității limitării dreptului la alegeri libere în privința persoanelor cu dizabilități mintale. Gradualitatea măsurii de restricționare este reflectată în modificările legislative întreprinse la nivel național (după alegerile parlamentare care s-au desfășurat la 18 iunie 2015 în cadrul cărora reclamanții nu au votat, a fost adoptată o altă lege care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2019 stabilind posibilitatea de a priva o persoană doar parțial de capacitatea sa juridică, fiind subliniată intenția legiuitorului de a asigura o sferă cât mai cuprinzătoare de persoane care pot să își păstreze dreptul la alegeri libere).

Vizavi de susținerea reclamanților conform căreia există o inconsecvență în legea națională decurgând din faptul că, li s-a acordat, în anul 2016 dreptul la alegeri libere în relație cu alegerile din cadrul Parlamentului European în timp ce, au fost considerați neeligibili pentru a participa la alegerile de la nivel local și regional. În opinia Curții, modificările legale progresive sunt specifice eforturilor legiuitorului de acomodare a cadrului normativ la dinamica societății. După cum este reținut în mod expres în raționamentul Curții, dinamica socială face dificilă formularea de critici privitoare la schimbarea graduală a legislației.

Luând în considerare argumentele prezentate anterior, Curtea Europeană apreciază că, prin raportare la situația de fapt și de drept a cauzei, nu s-a produs o încălcare a articolului 3 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană.

În privința studierii exigențelor dreptului la alegeri libere din perspectiva egalității și nediscriminării, Curtea reiterează că articolul 14 din Convenție este corelativ drepturilor prevăzute de Convenție și de Protocoalele Adiționale, neavând o existență independentă din punct de vedere juridic. După cum a statuat Curtea în jurisprudența sa anterioară (a se vedea hotărârea Curții pronunțată în cauza Biao vs. Danemarca, cererea nr. 38590/10, pronunțată la data de 24 mai 2016) incidența articolului 14 din Convenție nu se află în relație directă cu încălcarea efectivă produsă asupra unuia dintre drepturile convenționale ci implică, în sarcina statelor, obligația de garantare. În aprecierea încălcării prevederilor articolului 14 din Convenție, Curtea subliniază criteriile caracterului rezonabil, proporțional, obiectiv care pot fi utilizate pentru evaluarea diferenței de tratament aplicabilă; de asemenea, este reiterat faptul că aceste criterii sunt circumscrise domeniului mai cuprinzător al marjei de apreciere a statelor. Prin cercetarea elementelor cauzei și având în vedere că, referitor la capătul de cerere al analizei articolului 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție Curtea s-a pronunțat în sensul lipsei oricărei încălcări, Curtea aplică, mutatis mutandis, această soluție și asupra ipotezei privitoare la relaționarea dintre articolul 3 din Protocolul nr. 1 și articolul 14 din Convenție.