Hasselbaink împotriva Regatului Țărilor de Jos - 73329/16
Rezumat comentariu
Hasselbaink împotriva Regatului Țărilor de Jos - 73329/16
[Traducere IRDO]
Hotărârea din 9.02.2021 [Secțiunea IV]
Articolul 5
Articolul 5-3
Detenție preventivă rezonabilă
Motive relevante, dar insuficiente în deciziile instanțelor interne pentru continuarea arestului preventiv al reclamanților: încălcare
[Acest sumar include, de asemenea, și hotărârile din cauzele Maassen împotriva Regatului Țărilor de Jos, nr. 10982/15 și Zohlandt împotriva Regatului Țărilor de Jos, nr. 69491/16, 9 Februarie 2021]
În fapt – Reclamanții au fost arestați sub suspiciunea că au comis diverse infracțiuni. Aceștia au fost plasați în arest preventiv, care a fost ulterior prelungit de mai multe ori prin ordinele Tribunalului Regional. Reclamanții au depus fără succes cereri pentru ridicarea sau suspendarea arestului preventiv și/sau au făcut recurs împotriva deciziilor relevante.
În drept – Articolul 5 § 3:
În cazul Maassen, arestul preventiv al reclamantului, care durase puțin peste nouă luni, se bazase pe mai multe motive: 1) suspiciunea comiterii unei infracțiuni prevăzute cu pedeapsa cu închisoarea de cel puțin doisprezece ani, și care a provocat o tulburare gravă a ordinii juridice; 2) riscul recidivării; și 3) riscul influențării martorului și a celorlalți suspecți. Al treilea motiv a fost abandonat la scurt timp, când Tribunalul Regional a prelungit pentru prima dată arestul preventiv al reclamantului. În ceea ce privește primul motiv, „ordinea juridică” în legislația internă era sinonimă cu „ordinea publică” (Geisterfer împotriva Regatului Țărilor de Jos, 15911/08, 9 decembrie 2014). O „tulburare gravă” a acesteia, care rezultă din gravitatea infracțiunii, ar putea justifica detenția (Kanzi împotriva Regatului Țărilor de Jos(dec), 28831/04, 5 iulie 2007), iar menținerea unei amenințări la adresa ordinii publice a fost considerată în mod obișnuit motiv legitim pentru detenție. Cu toate acestea, motivul menționat anterior ar putea fi considerat relevant și suficient doar cu condiția să se bazeze pe fapte care pot demonstra că eliberarea acuzatului ar perturba în fapt ordinea publică. În plus, detenția va continua să fie legitimă numai dacă ordinea publică ar continua să fie efectiv amenințată. În sens general, necesitatea continuării privării de libertate nu a putut fi evaluată dintr-un punct de vedere pur abstract, luând în considerare doar gravitatea infracțiunii. Mai mult, evaluarea motivelor relevante și suficiente pentru arestul preventiv nu a putut fi separată de durata efectivă a acestuia. Cu cât a durat mai mult arestul preventiv, cu atât a fost necesară mai multă fundamentare pentru a demonstra în mod convingător pretinsele riscuri în cazul eliberării suspectului. În prima decizie a Tribunalului Regional de prelungire a detenției reclamantului, acesta s-a bazat nu numai pe gravitatea acuzației împotriva reclamantului, ci și pe reacția publicului. S-a făcut referire la vârsta fragedă a victimei și la atenția din partea presei. Ținând cont de faptul că arestul preventiv al reclamantului era încă în faza incipientă, nu s-ar putea spune că decizia respectivă nu avea motive relevante și suficiente. Cu toate acestea, nu s-a putut spune același lucru despre deciziile ulterioare ale instanței interne.
În cazul Zohlandt, arestarea preventivă a reclamantului se bazase inițial pe riscul de recidivă. La respingerea cererii inițiale de eliberare a reclamantului, Tribunalul Regional s-a limitat la a se referi la motivele care au condus la emiterea ordinului inițial pentru plasarea reclamantului în arest preventiv prelungit și, la recurs, Curtea de Apel a considerat că „obiecțiile și motivele serioase” constatate de Tribunalul Regional ar putea fi într-adevăr derivate din dosarul cauzei, care justificase pe deplin continuarea arestului preventiv.
În cazul Hasselbaink, Guvernul a susținut că arestarea preventivă a reclamantului se consideră justificată de către Tribunalul Regional, din cauza: 1) riscului de recidivă; 2) faptului că infracțiunea comisă constituise un afront adus ordinii juridice; și 3) riscul ca reclamantul, dacă este eliberat, să ia măsuri pentru a prejudicia administrarea justiției. Cu toate acestea, Curtea nu a putut găsi sprijinpentru argumentele prezentate de guvern în deciziile efective ale instanțelor naționale. Curtea a fost solicitată să evalueze dacă ordinele judiciare conțineau trimiteri la fapte specifice și circumstanțe individuale care justifică continuarea detenției, și nu la argumentele ulterioare ale Guvernului în această privință. Formularea deciziilor relevante se referea doar la temeiuri și motive (și anume existența continuă a suspiciunilor, a îngrijorărilor și a temeiurilor care au condus la ordinul de arestare preventivă a reclamantului), care au fost prevăzute într-o decizie anterioară, înainte ca judecătorul de instrucție să fi adus dovezi suplimentare.
Deciziile relevante ale instanțelor naționale nu au respectat cerințele jurisprudenței stabilite de Curte. În toate cele trei cazuri, deciziile nu au abordat argumentele reclamanților, inclusiv cele care contestă riscul de recidivă (Zohlandt) sau întrebarea dacă, în lumina unor noi dovezi, suspiciunea că reclamantul a comis o infracțiune a rămas rezonabilă (Hasselbaink).
În acest context, Curtea a reiterat că, în esență, pe baza motivelor expuse de autoritățile judiciare naționale în deciziile lor privind cererile de eliberare și a faptelor bine documentate declarate de reclamanți în recursurile lor, Curtea a fost solicitată să decidă dacă a existat o încălcare a articolului 5 § 3 (Buzadji împotriva Republicii Moldova [GC] 23755/07, 5 iulie 2016). Prin urmare, Curtea nu a putut accepta argumentul Guvernului potrivit căruia profunzimea discuțiilor din sala de judecată, reflectată în înregistrările oficiale ale ședințelor în cauză, a compensat lipsa de detalii din deciziile scrise. Într-adevăr, discuția din cadrul audierilor a reflectat argumentele prezentate de părți, dar nu a indicat care au fost motivele care justifică arestul preventiv în ochii autorității judiciare competente, pentru a dispune sau prelungi privarea de libertate. Doar o decizie motivată a acestor autorități ar putea demonstra efectiv părților că au fost audiate și ar face posibil recursul și controlul public al administrării justiției. Mai mult, dispozițiile legislației naționale stipulează că deciziile privind arestarea preventivă ar trebui să fie motivate în mod corespunzător.
Prin faptul că nu au abordat faptele specifice și circumstanțele individuale, autoritățile judiciare au prelungit arestarea preventivă a reclamanților pe motive care, deși „relevante”, nu ar putea fi considerate „suficiente” pentru a justifica continuarea detenției lor. Această concluzie a scutit Curtea de la a verifica dacă autoritățile naționale competente au manifestat „diligență specială” în desfășurarea procedurilor.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
De asemenea, Curtea a susținut, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 5 § 4 în cauza Hasselbaink, întrucât perioada de douăzeci și două de zile care trecuse înainte de examinarea de către Tribunalul Regional a cererii reclamantului de a fi eliberat din arestul preventiv nu a îndeplinit cerința unei hotărâri judecătorești rapide. Curtea a ținut cont de faptul că președintele Tribunalului Regional competent a admis, în răspunsul său la cererea reclamantului, că examinarea nu a fost programată cu diligență obișnuită și i-a oferit scuze.
Articolul 41: 1.300 EUR în cazul Hasselbaink și 1.600 EUR în cazul Maassen pentru daune morale; cererile cu titlul de prejudiciul material respinse în ambele cazuri. Nu există cereri pentru satisfacție echitabilă făcute sau acordate în cazul Zohlandt.
(A se vedea, de asemenea, Geisterfer împotriva Regatului Țărilor de Jos, 15911/08, 9 decembrie 2014)
...mai multe articole din categoria Jurisprudență CEDO