Institutul Român pentru Drepturile Omului

Xhoxhaj împotriva Albaniei - 15227/19

Comentariu    rezumat

Elementele de fapt și de drept ale speței se raportează la contextul reformei judiciare inițiată, în anul 2014, de autoritățile albaneze care au instituit, în acest sens, mecanisme funcționale învestite cu realizarea de activități specifice de evaluare/verificare a integrității și competenței profesionale a judecătorilor și procurorilor. Reforma judiciară a avut drept cauză un climat de neliniște și neîncredere socială în puterea judecătorească: în percepția publicului, modul de funcționare a sistemului de justiție albanez este viciat, existând suspiciuni privitoare la imixtiunile externe, nejustificate și lipsite de transparență în activitatea magistraților. În aceste condiții, Strategia de Reformă avansată la nivel național a vizat, inter alia, următoarele aspecte: (1) îmbunătățirea sistemului de verificare a activelor judecătorilor și procurorilor și a conflictelor de interese în care aceștia sunt susceptibili de a fi implicați pentru a identifica cazurile de însușire ilegală de bunuri; (2) creșterea transparenței activității de divulgare a activelor judecătorilor și procurorilor, permițând includerea altor părți interesate în furnizarea de informații, fapte, date care ar facilita verificarea acestora; (3) instituirea legală a cerinței de a începe procedurile disciplinare împotriva judecătorilor și procurorilor pentru nedivulgarea în termen sau divulgarea incompletă a activelor și pentru existența conflictelor de interese în timpul exercitării atribuțiilor lor.

Reforma judiciară a angrenat repercusiuni notabile asupra cadrului normativ național, determinând modificarea Constituției și elaborarea unor legi de profil precum Legea privind verificarea judecătorilor și procurorilor. Conform acesteia din urmă, judecătorii și procurorii vor fi supuși unui proces de verificare organizat conform dublului grad de jurisdicție astfel: în primă instanță, verificarea se va realiza de o Comisie independentă iar în apel cauza va fi analizată de o Cameră specială, ambele instrumentând următoarele criterii: evaluarea activelor; verificarea istoricului de integritate al magistratului pentru a descoperi conexiunile cu criminalitatea organizată și evaluarea competenței profesionale.

Reclamanta, având funcția de judecător, a fost supusă procesului de verificare statuat prin legislația națională adoptată urmare a demarării procesului de reformare a sistemului judiciar, sesizând, urmare a acestuia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în privința încălcării articolelor 6 și 8 din Convenția Europeană.

Un prim aspect problematizat de reclamantă rezidă în identificarea dimensiunii (civile și/sau penale) a dreptului la un proces echitabil aplicabilă în speță. Având în vedere că obiectul litigiului privește dispute referitoare la dreptul la muncă implicând persoane având calitatea de funcționar public, dimensiunea civilă a dreptului la un proces echitabil nu a fost disputată de guvernul albanez și nici de reclamantă. Alegațiile având ca obiect dimensiunea penală a dreptului la un proces echitabil sunt susținute de reclamantă în temeiul următoarelor argumente: (1) Comisia Independentă de Calificare care a efectuat ancheta preliminară și a adoptat o decizie în primă instanță, a fost învestită cu puteri similare cu cele ale unui procuror; (2) poziția reclamantei în cadrul procedurilor de verificare a fost asimilată cu ca cea a unui acuzat în cadrul procedurilor penale; (3) natura infracțiunii imputată reclamantei- prezentarea de informații false în declarația de avere, este susceptibilă de a fi calificată drept mărturie mincinoasă-faptă penală supusă investigațiilor specifice; (4) natura și gradul de severitate al pedepsei aplicate reclamantei- revocarea din funcție și interdicția corelativă de a aplica pentru o categorie largă de posturi publice- sunt specifice sistemului punitiv de drept penal.

Analizând sfera de aplicare a articolului 6 din Convenția Europeană, Curtea verifică ipoteza aplicării dimensiunii civile cât și a dimensiunii penale a dreptului la un proces echitabil. Cu referire la prima ipoteză de lucru, Curtea admite că dimensiunea civilă a procesului echitabil poate incumba conflictelor de muncă ale funcționarilor publici. Situația inversă, conform căreia dimensiunea civilă a procesului echitabil exclude conflictele de muncă ale funcționarilor publici este posibilă sub rezerva îndeplinirii cumulative a două condiții: (1) excluderea expresă a accesului la instanțele de judecată pentru postul/categoria de personal în cauză și (2) excluderea va fi justificată din motive obiective care urmăresc motive de interes public. În jurisprudența Curții, cele două condiții alcătuiesc testul Vilho Eskelinen al cărui conținut este explicitat de instanța europeană după cum urmează: simplul fapt că reclamantul se află într-un sector sau departament prin intermediul căruia se exercită atributele puterii publice nu a fost în sine determinant. Pentru ca excluderea să fie justificată, nu a fost suficient ca statul să stabilească faptul că funcționarul public în cauză a participat la exercitarea puterii publice sau că există „o legătură specială de încredere și loialitate”  între funcționarul public și stat, ca angajator. Statul ar trebui, de asemenea, să demonstreze că obiectul litigiului în cauză a fost legat de exercitarea puterii de stat sau că a pus în discuție această legătură specială. Astfel, în principiu nu ar putea exista nicio justificare pentru excluderea din garanțiile prevăzute la articolul 6 a conflictelor obișnuite de muncă, precum cele referitoare la salarii, indemnizații sau alte drepturi similare, pe baza naturii speciale a relației dintre funcționarul public și statul în cauză. De fapt, într-o atare ipoteză, există o prezumție de aplicare a articolului 6 (a se vedea hotărârea Curții în cauza Vilho Eskelinen și alții vs. Finlanda, pronunțată la data de 19 aprilie 2007 cererea nr. 63235/00).

În speța analizată, Curtea apreciază că, funcția îndeplinită de reclamantă, în calitate de judecătoare, reprezintă o formă suis generis de realizare a serviciului public; posibilitatea acordată de sistemul juridic național judecătorilor de a contesta concedierea lor implică aplicabilitatea articolului 6, paragraful 1 din Convenție, Curtea reținând că trebuie să se pronunțe asupra posibilității de asimilare a Comisiei Independente de Calificare și a Curții de Apel cu tribunalul independent și imparțial instituit în temeiul articolului 6, alineatul 1 din Convenție.

Relativ la aprecierea incidenței dimensiunii penale a dreptului la un proces echitabil, Curtea statuează, ab initio, că aplicabilitatea dimensiunii civile nu exclude, necesarmente, aplicabilitatea dimensiunii penale a articolului 6 din Convenția Europeană. Pentru a determina incidența în speță a dimensiunii penale aferentă dreptului la un proces echitabil, Curtea instrumentează criteriile Engel, izvorâte pe cale jurisprudențială. Spre deosebire de criteriile utilizate de instanța europeană pentru aprecierea laturii civile a procesului echitabil, criteriile Engel nu implică cerința îndeplinirii cumulative; cu toate acestea, dacă analiza individuală a fiecărei cerințe nu este suficientă pentru a determina identificarea acuzației în materie penală, criteriile Engel pot fi aplicate cumulativ. Conform argumentației construită de Curte în cauza Engel și alții vs. Olanda, se impune o triplă perspectivă de evaluare a existenței unei acuzații în materie penală: (1) încadrarea juridică a faptei ca infracțiune conform dreptului național; (2) natura infracțiunii și (3) gradul de severitate al pedepsei (a se vedea hotărârea Curții în cauza Engel și alții vs. Olanda, pronunțată la data de 8 iunie 1976, cererile nr. 5100/71, 5101/71, 5102/71, 5354/72, 5370/72).

Sub aspectul primului criteriu Engel, Curtea stabilește că, în speța dată, procedurile de verificare demarate împotriva reclamantei comportă un caracter disciplinar, fiind reglementate de o normă cu caracter administrativ; la nivel intern, autoritățile albaneze nu au invocat, sub nici un aspect, aplicarea sau interpretarea dispozițiilor de drept penal (în accepțiune substanțială sau procedurală). De asemenea, sub aspect structural, nu au fost implicate mecanisme penale și nici nu au fost realizate investigații cu caracter penal. În privința criteriului relativ la natura infracțiunii, Curtea indică faptul că, decurge în mod logic din invalidarea primului criteriu faptul că dispozițiile legale incidente în speță au fost elaborate de legiuitor cu scopul de a proteja reputația unor categorii profesionale specifice – aspect care atestă caracterul disciplinar al faptelor. Posibilitatea acordată reclamantei de a se adresa în viitor, autorităților penale, pe calea unei proceduri speciale de drept penal, nu reprezintă, în opinia Curții, un aspect suficient pentru a încadra în sfera penală procedura de verificare la care a fost supusă reclamanta. Criteriul care analizează gradul de severitate al pedepsei aplicate reclamantei indică faptul că aceasta din urmă nu a fost supusă unei sancțiuni de drept penal, dat fiind faptul că, prin natura sa, demiterea din „funcție are caracter disciplinar, nefiind susceptibilă de caracter penal. Pe coordonatele descrise anterior, Curtea apreciază ca neîntemeiată aplicarea articolului 6 din Convenție în dimensiunea sa penală, reținând în evaluarea faptelor exclusiv aspectele civile invocate de părți.

Cercetând conținutul articolului 6 din perspectiva elementelor juridice substanțiale Curtea evaluează, în relație cu alegațiile reclamantei, în ce măsură autoritățile naționale competente cu verificarea magistraților pot fi încadrate în sfera conceptuală a tribunalelor instituite prin lege”. Pentru realizarea acestui demers, Curtea reiterează principiile generale stabilite pe cale jurisprudențială în funcție de care este construit raționamentul de identificare și aplicare a tribunalelor stabilite prin lege. În consecință, acestea din urmă reflectă preexistența statului de drept – principiu inerent sistemului convențional, statuat in expresis în partea preambulară a Convenției. Constituirea tribunalului în acord cu scopul și misiunea legală statornicită de legiuitor implică existența gradului de legitimitate necesar într-o societate democratică pentru soluționarea corectă a litigiilor. Legea este criteriul formal care asigură constituirea, organizarea și funcționarea tribunalului și, dată fiind relevanța sa, aceasta se impune a fi interpretată în sens larg, incluzând orice dispoziție de drept intern care, în care de nerespectare, ar face necorespunzătoare participarea unuia sau mai multor judecători la examinarea cazului. Deci, legea – ca element de apreciere a creării și funcționalității tribunalului- trebuie să fie interpretată în sens dinamic, implicând în sfera sa de cuprindere atât semnificația de temei constitutiv al tribunalului cât și semnificația de criteriu de verificare a funcționalității acestuia. (a se vedea hotărârea Curții în cauza Guðmundur Andri Ástráðsson vs. Islanda, pronunțată la data de 1 decembrie 2020, cererea nr. 26374/18).

În prezenta speță, nu este discutabilă existența unor tribunale instituite prin lege din perspectiva temeiurilor legale care să le asigure acestora funcționalitate (reținem că atât Comisia Independentă de Calificare cât și Curtea de Apel au fost instituite urmare a legilor speciale și a modificărilor constituționale realizate pentru îndeplinirea procesului de reformă a sectorului justiției); polemizarea privește gradul în care organismele de control nou înființate sunt susceptibile de a fi asimilate instanțelor de drept integrate în mecanismul judiciar standard. Potrivit argumentării anterioare a Curții, instanța/tribunalul va fi calificat în acest sens conform funcției judiciare îndeplinite în mod statornic, având în sfera sa de cuprindere determinarea problemelor de competență, identificarea și tranșarea problemelor în litigiu, putere decizională asupra aspectelor cercetate ș.a. Existența unei instanțe de judecată nu trebuie să fie evaluată prin raportare la mecanismul judiciar standard; aceasta poate fi creată pentru a trata subiecte specifice care pot fi administrate în mod corespunzător în afara sistemului judiciar obișnuit  atât timp cât aceasta îndeplinește o serie de cerințe specifice precum independența față de executiv și față de părțile implicate în litigiu. (a se vedea hotărârea Curții în cauza Mutu și Pechstein vs. Elveția, pronunțată la data de 2 octombrie 2018, cererile nr. 40575/10; 67474/10).

Având în vedere că organismele instituite prin Legea de verificare au competența de a verifica totalitatea aspectelor de fapt și de drept, desfășurându-și activitatea în conformitate cu normele administrative în vigoare, putând să pronunțe la sfârșitul procedurii o hotărâre care,- deși este susceptibilă de a fi atacată, poate rămâne definitivă și obligatorie chiar și în lipsa utilizării căii de atac prevăzută de lege - Comisia Independentă de Calificare reunește, în accepțiunea Curții, toate elementele necesare pentru a fi apreciată drept un tribunal instituit prin lege. Camera de Apel a evaluat în mod independent și în acord cu prevederile legale motivele reclamantei, având competență deplină asupra chestiunilor de fapt și de drept, aceasta calificându-se, în mod corespunzător, ca tribunal instituit prin lege în sensul articolului 6 din Convenția Europeană. În aceste condiții, reclamanta a avut acces la tribunale stabilite prin lege.

Sub aspectul cerințelor independenței și imparțialității tribunalului, Curtea avansează o interpretare extensivă, raportându-se la relaționarea dintre tribunal și puterea executivă/legislativă, la relaționarea dintre tribunal și părți precum și la orice altă posibilă ingerință externă care ar produce ingerințe în activitatea de evaluare a stării de fapt și de drept. Sub imperiul reglementării articolului 6 din Convenție, Curtea distinge între independență și imparțialitate, stabilind, în mod corelativ, o conceptualizare corespunzătoare. Independența este premisa esențială a imparțialității și se referă la aspectele personale și instituționale. În latura personală, independența evocă starea de spirit a judecătorului – rezilientă la orice presiune externă iar în dimensiunea sa instituțională, independența are ca obiect un ansamblu de aranjamente instituționale și operaționale care să garanteze judecătorilor protecția împotriva oricăror imixtiuni legate de evoluția carierei lor (respectiv legate de numirea, promovarea, transferul acestora). În mod similar cu evaluarea independenței, Curtea plasează evaluarea imparțialității pe două coordonate distincte: (1) subiectivă – privitoare la circumstanța existenței unor prejudicii personale sau prejudecăți din partea judecătorului în evaluarea unui caz dat; (2) obiectivă – având ca obiect circumstanța referitoare la modul în care constituirea și organizarea tribunalului au conferit suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială legitimă privitoare la imparțialitatea judecătorului.

Examinând susținerile reclamantei privitoare la lipsa de independență și imparțialitate a organismelor instituite potrivit Legii de verificare, Curtea reține că cele două garanții analizate anterior se impun a fi raportate la funcționalitatea efectivă a organismelor (în afara oricăror imixtiuni și ingerințe), neavând un rol determinant modul de desemnare al membrilor aparținând acestor organisme. Conform Curții, deși noțiunea de separare a puterilor politice, executive și judiciare are o importanță crescândă în jurisprudența sa, alegerea sau numirea judecătorilor de către executiv sau legislativ este permisă în temeiul Convenției, cu condiția ca, odată aleși sau numiți, să fie liberi de orice influență sau presiune și să își exercită activitatea judiciară în mod absolut independent.

De-a lungul activității sale, Curtea s-a pronunțat sub forma unei prezumții de tipul juris tantum referitor la imparțialitatea și independența judecătorilor. Pentru consolidarea principiului supremației legii și al obligativității de principiu al hotărârilor pronunțate de instanțele de judecată (sub rezerva ca acestea să nu fie invalidate pe motive de iregularitate sau incorectitudine), tribunalele vor fi prezumate ca fiind lipsite de prejudiciu sau parțialitate personală, aplicându-se în mod consecutiv principiul onus probandi incumbit actori(a se vedea hotărârea Curții în cauza Le Compte, Van Leuven și De Meyere vs. Belgia, pronunțată la data de 18 octombrie 1982, cererile nr. 6878/75, 7238/75; hotărârea Curții în cauza Holm vs. Suedia, pronunțată la data de 25 noiembrie 1993, cererea nr. 14191/88). În speță, Curtea reține că reclamanta nu a reușit să îndeplinească sarcina probei în sensul demonstrării faptului că membrii Comisiei Independentă de Calificare și/sau membrii Curții de Apel încalcă cerințele independenței și imparțialității. Aspectele reținute de reclamantă precum declarația generală a prim-ministrului despre procesul de verificare realizată înainte de demararea procedurilor; mandatul membrilor organismelor de verificare (de 5 ani fără posibilitate de reînnoire); absența prevederii expresis verbis a inamovibilității judecătorilor în Legea de verificare nu sunt suficiente pentru a concluziona în sensul dovedirii, dincolo de orice îndoială rezonabilă, a încălcării garanțiilor independenței și imparțialității. Principala contrapondere la alegațiile reclamantei, identificată de Curte, rezidă în aceea că, din dispozițiile Legii de verificare rezultă că nu poate fi solicitată, de către legislativ și nici de către executiv, demisia sau revocarea din funcție a membrilor organelor de control. Posibilitatea de înlăturare din funcție a membrilor organelor de control nu aduce atingere garanțiilor necesare pentru asigurarea inamovibilității lor. Totodată, Curtea a apreciat că, posibilitatea Comisiei de a formula concluzii ca urmare a demarării unei anchete în temeiul Legii de verificare și pe baza informațiilor disponibile, nu constituie, per se, o rațiune justificatoare a temerii reclamantei că vor fi înfrânte garanțiile independenței și imparțialității în raporturile cu Comisia.

În raporturile dintre reclamantă și Camera de Apel, garanțiile independenței și imparțialității au fost cercetate în mod corespunzător, Curtea Europeană reținând că nu există vreun indiciu temeinic care să motiveze, prima facie, lipsa acestora. Stabilitatea în funcție asociată membrii Camerei de Apel: aceștia au un mandat de 9 ani, fără posibilitatea de reînnoire, beneficiind pe tot parcursul exercitării acestuia, de statutul judecătorilor Curții Constituționale; conform dreptului intern, la finele mandatului, membrii Camerei de Apel sunt numiți în funcția de judecători ai Curții de Apel; posibilitatea de înlăturare a membrilor Camerei de Apel din cauza nerespectării normelor de conduită disciplinară presupune supunerea concomitentă a acestora la un dublu control: de legalitate și de etică. Subsumate, aceste condiții, determină premisele existenței independenței și imparțialității membrilor Camerei de Apel.

Evaluarea echității procedurilor desfășurate la nivel național și pusă în discuție de către reclamantă constituie un punct sensibil pentru Curtea Europeană dat fiind faptul că aceasta nu are vocația de a înlocui instanțele naționale și nici de a evalua calitatea interpretării dreptului intern, admisibilitatea și evaluarea probelor din punctul de vedere al relevanței sau al valorii probatorii. Curtea recunoaște că, prin raportare la articolul 6, paragraful 1 din Convenția Europeană, dreptul la un proces echitabil implică posibilitatea părților la procedurile judiciare de a prezenta observații cu privire la toate aspectele considerate relevante pentru cauza acestora. Echitatea procedurilor implică, din partea tribunalului național, obligația de examinare efectivă, adecvată, sub toate aspectele, a observațiilor prezentate de părți. În speța analizată, Curtea reține că, formularea, de către Comisia Independentă de Calificare a unor observații preliminare în temeiul informațiilor furnizate de reclamantă și pe baza informațiilor avansate de alte autorități și instituții publice reprezintă o situație-premisă favorabilă pentru ca reclamanta să își poată realiza în mod corespunzător apărarea și, implicit, pentru ca alegațiile sale să poată fi evaluate comprehensiv de către organismele naționale de verificare. În acord cu prevederile legale care îi reglementează organizarea și funcționarea, Camera de Apel și-a asumat un rol activ, cercetând concluziile preliminare formulate de Comisie precum și documentația pe care acestea s-au fundamentat, confirmând unele concluzii ale Comisiei și anulându-le pe altele. Coroborând aceste aspecte, Curtea Europeană reține îndeplinirea premiselor necesare pentru evaluarea corectă, cuprinzătoare a susținerilor reclamantei, de către organismele naționale. Totodată, motivarea Camerei de Apel care privește fiecare punct formulat de reclamantă reprezintă o garanție suplimentară a evaluării echitabile a procedurii.

În privința aprecierii corectitudinii procedurilor din perspectiva cerinței audierii publice a părților, Curtea a instituit principiul audierii în fața a cel puțin unei instanțe de judecată. În mod excepțional, lipsa unei audieri publice în primă instanță poate fi remediată dacă o audiere publică are loc în etapa exercitării unei căi de atac, sub cerința ca domeniul de aplicare a căii de atac să se extindă la chestiuni de fapt și de drept. O aplicație particulară a acestei obligații subzistă în cazul investigării procedurilor disciplinare inițiate împotriva judecătorilor și a procurorilor: având în vedere miza analizată și anume impactul posibilelor sancțiuni asupra vieții și carierelor magistraților precum și implicațiile financiare ale acestor sancțiuni, Curtea consideră că, în contextul procedurilor disciplinare, renunțarea la o audiere orală ar trebui să fie o excepție măsură și ar trebui să fie justificate în mod corespunzător în lumina jurisprudenței Convenției (a se vedea hotărârea Curții pronunțată în cauza Ramos Nunes de Carvalho E Sá vs. Portugal, la data de 6 noiembrie 2018, cererile nr. 55391/13, 57728/13 și 74041/13). În speța analizată, Curtea Europeană reține îndeplinirea procedurii audierii publice prin aceea că reclamanta a formulat pledoarii orale în fața Comisiei, prezentând, în egală măsură, și dovezi scrise. Deși a solicitat exercitarea unei căi de atac, nu rezultă, din ansamblul circumstanțelor, solicitarea reclamantei de a beneficia, inclusiv în exercitarea căii de atac, de o audiere publică a cauzei sale. Mai mult, Legea de verificare nu interzice posibilitatea unei audieri publice în fața Camerei de Apel. În lumina acestor aspecte, Curtea reține că nu a fost încălcat dreptul la un proces echitabil în dimensiunea prevăzută de articolul 6, alineatul 1 din Convenția Europeană.

O atenție particulară a fost acordată, în cadrul procedurii de verificare de la nivel național, lipsei unei statuări legale clare a termenelor de prescripție care să configureze orizontul temporal înlăuntrul căruia autoritățile naționale pot efectua anchete. Deși Curtea a precizat, pe cale jurisprudențială, că instituirea termenelor de prescripție reprezintă o garanție legală a funcționalității principiilor certitudinii și securități juridice cu scopul protejării inculpaților de sarcina procesuală a probatio diabolicum (a se vedea hotărârea Curții în cauza Oleksandr Volkov vs. Ucraina, pronunțată la data de 9 ianuarie 2013, cererea nr. 21722/11), prin referire la procedurile speciale similare cu cele incidente în cauza analizată, Curtea a considerat că lipsa unor termene de prescripție determină eficacitatea procedurilor de investigație având în vedere că acumularea activelor financiare de către subiecții procesuali reprezintă un demers continuu, desfășurat pe parcursul întregii vieți profesionale, stabilirea unor limite temporale stricte pentru evaluarea activelor ar restrânge și ar afecta capacitatea autorităților de a evalua legalitatea activelor totale dobândite de persoana care este verificată pe parcursul carierei sale profesionale.

Raționamentul instituit de Curte conduce la concluzia conform căreia absența reglementării unor termene de prescripție nu reprezintă, per se, un impediment în aplicarea principiilor certitudinii și securității juridice. Luând în vedere complexitatea conținutului acestor principii – în strânsă conexiune cu democrația și statul de drept-, aprecierea lor se impune in concreto, prin integrarea tuturor elementelor relevante. Astfel, posibilitatea oferită reclamantei potrivit legii interne de a dovedi sarcina probatorie excesivă care decurge din lipsa unor termene legale de prescripție, coroborată cu propriile omisiuni nejustificate în materie probatorie converg către concluzia neîncălcării articolului 6 din Convenție prin raportare la standardele securității și certitudinii juridice.

Privitor la alegațiile reclamantei de încălcare a articolului 8 din Convenție, Curtea reține că demiterea sa din funcția judiciară deținută anterior verificărilor poate avea o consecințe asupra vieții sale private și de familie, concretizându-se într-o încălcare a acestui drept convențional atât timp cât nu se justifică în temeiul unei dispoziții legale, în temeiul unui obiectiv legitim.

Cât privește ingerința comisă de organele speciale de anchetă de la nivel național în dreptul la viață privată și de familie al reclamantei în temeiul unei prevederi legale corespunzătoare, Curtea atestă că demiterea reclamantei s-a produs ca urmare a unei proceduri validate printr-un act care, potrivit normelor de drept intern a fost calificat ca lege specială, având caracter previzibil pentru toate subiectele procesuale care cad sub incidența sa. De asemenea, Legea de verificare aplicabilă reclamantei a fost supusă cerințelor de publicare și de revizuire constituțională, îndeplinind formalitățile de accesibilitate specifice oricărui act normativ calificat drept lege. Dat fiind faptul că ingerința în exercitarea dreptului la viață privată și de familie de către reclamantă a fost produsă ca rezultat al efectuării unei anchete potrivit unor dispoziții legale care prezintă garanțiile accesibilității și previzibilității, Curtea reține că nu a existat, din acest punct de vedere, o încălcare a articolului 8 din Convenție. De asemenea, prin faptul că aplicarea Legii de verificare urmărea scopul legitim al consolidării încrederii publicului în sistemul judiciar prin reducerea consecutivă a nivelului de corupție existent în rândul magistraților, eventualele atingeri produse asupra dreptului la viață privată și de familie sunt justificate și nu determină încălcarea conținutului articolului 8 din Convenție. Deși interdicția instituită asupra reclamantei – de a nu fi readmisă în sistemul judiciar național – este de natură să afecteze viața privată și de familie a acesteia, justificarea acestei decizii rezidă în îndeplinirea unui obiectiv necesar într-o societate democratică – de a consolida integritatea funcției judiciare.

            Asupra susținerilor reclamantei având ca obiect nerespectarea dreptului său la un remediu efectiv în sensul articolului 13 din Convenție, Curtea atestă că posibilitatea acordată de Legea verificării în temeiul căreia hotărârea Comisiei era susceptibilă de a fi atacată la Camera de Apel (cale procesuală urmată, de altfel de către reclamantă) echivalează cu exercitarea dreptului prevăzut de articolul 13 din Convenție.