Institutul Român pentru Drepturile Omului

R.R. și alții împotriva Ungariei - 36037/17

Comentariu    rezumat

Circumstanțele factuale ale cauzei subliniază o problematică juridică complexă, fundamentată pe articolele 3 și 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Incidența garanțiilor juridice corelative interdicției supunerii la tortură, la tratamente sau pedepse inumane și degradante, respectiv incidența standardelor aplicabile în materia libertății și siguranței individuale este observabilă în contextul protecției reclamanților – membri ai unei familii iraniene-afgane – care au fost privați de libertate în zona de tranzit Röszke situată la granița cu Ungaria și Serbia.

Privarea de libertate aplicabilă reclamanților și condițiile în care aceasta s-a produs au fost motivate de calitatea de solicitant de azil a reclamanților dar și de circumstanțele sociale în care aceștia se aflau la momentul faptelor: reclamanta era în stare de graviditate și avea în îngrijire, împreună cu soțul său, 3 copii minori.

În evaluarea jurisprudențială a articolului 3, Curtea Europeană a precizat, cu titlu de principiu, că relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de severitate iar identificarea acestuia este relativă și depinde de totalitatea circumstanțelor cazului precum: durata tratamentului, efectele fizice sau mentale produse de măsura aplicată și, în unele cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei.

În relație cu minorii, nivelul minim de severitate care se impune a fi atins comportă unele particularități, indiferent de circumstanța dacă aceștia sunt însoțiți sau neînsoțiți. Adițional vulnerabilității care decurge din vârsta fragedă, minorii au un statut aparte inclusiv pentru faptul că sunt lipsiți de independență de acțiune, respectiv de atitudinea psihică corespunzătoare care le permite înțelegerea relevanței faptelor lor și a consecințelor lor sociale. De asemenea, dispozițiile dreptului internațional și european în materia drepturilor minorilor migranți instituie standarde minime permisive stabilind în sarcina statelor obligativitatea de a adopta măsuri adecvate pentru a garanta asistență umanitară în favoarea minorilor care solicită statutul de refugiat.

Pe cale de consecință, în ipoteza detenției migranților minori (indiferent dacă aceștia sunt însoțiți sau nu) autoritățile trebuie să manifeste un nivel mai accentuat de protecție, în acord cu particularitățile lor. În speța analizată, Curtea și-a delimitat poziția de raționamentul avansat în jurisprudența sa anterioară (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Ilias și Ahmed vs. Ungaria, cererea nr. 47287/15, la data de 14 martie 2017) care evalua condițiile de viață ale solicitanților de azil aflați în aceeași zonă de tranzit. Principalul argument avut în vedere de Curte privea criteriul vârstei, acceptând faptul că solicitanții de azil din speța analizată au în îngrijire minori de vârste fragede iar reclamanta se află, la epoca faptelor, în stare de graviditate. Circumstanțale de fapt ale speței determină ca elementele (condițiile de viață din zona de tranzit, în ceea ce privește cazarea, igiena și accesul la alimente și îngrijiri medicale) care constituie reperul de analiză al respectării articolului 3 din Convenție să fie interpretate diferit față de modul consacrat în jurisprudența Curții.

Deși o perioadă de așteptare în zona de tranzit este acceptabilă în tratamentul aplicabil solicitanților de azil, Curtea a reținut că solicitările copiilor reclamanți și ale mamei reclamante s-au fundamentat pe criteriul inadecvării condițiilor de detenție la vulnerabilitățile lor și nu pe criteriul perioadei îndelungate de detenție în zona de tranzit. În privința aspectelor economice ale detenției solicitanților în zona de tranzit, Curtea a statuat că examinarea articolului 3 din Convenție prin raportare la circumstanțele în care sunt deținute persoanele migrante nu implică, de plano, obligații financiare din partea statului. Prin derogare de la această regulă, poate fi angajată responsabilitatea statului în temeiul articolului 3 dacă  autoritățile statale sunt singurele în măsură să acționeze iar acestea rămân în pasivitate, susținând prin neintervenție, o situație incompatibilă cu demnitatea umană.

            Alegațiile primului reclamant (tatăl reclamanților minori și soțul mamei reclamante) relative la nerespectarea standardelor minime prevăzute de articolul 3 din Convenție în scopul asigurării demnității umane sunt întemeiate pe neîndeplinirea, de către autoritățile statale, a obligațiilor minimale de asigurare a condițiilor materiale de primire a solicitanților de azil (cu precădere asigurarea hranei).

În speță, primul reclamant a indicat că deși nevoile sale locative și medicale au fost realizate, autoritățile l-au plasat într-o stare de sărăcie extremă, fiind incapabile să-i asigure nevoile fundamentale referitoare la hrană. Curtea Europeană reține, în mod incontestabil, că autoritățile maghiare au refuzat să-i ofere primului reclamant mese gratuite pe tot parcursul șederii sale în zonă. Deși primul reclamant a formulat mai multe cereri privitoare la obținerea statutului de azilant și, în temeiul acestui aspect coroborat cu principiul marjei de apreciere, Ungaria avea posibilitatea de a decide reducerea sau chiar retragerea condițiilor materiale de primire în privința primului solicitant, Curtea a apreciat că autoritățile naționale puteau acționa în sensul reducerii sau retragerii condițiilor materiale de primire exclusivcu aplicarea principiului proporționalității. De asemenea, Curtea a reținut inabilitatea autorităților naționale de a lua măsuri care să acomodeze starea de dependență materială a reclamantului. Corelând aceste elemente, Curtea reține încălcarea, în privința primului reclamant, a garanțiilor cuprinse în articolul 3 din Convenție.

            În privința mamei și a copiilor, Curtea reține situația vulnerabilă a acestora decurgând din starea de minoritate și de graviditate, fiind stabilite în sarcina autorităților norme de evaluare și monitorizare a oricăror nevoi speciale de primire legate de statutul copiilor și femeilor gravide pe întreaga durată a procedurilor de azil.

Lipsa individualizării măsurilor adoptate de autorități vizavi de aceste circumstanțe speciale echivalează cu lezarea garanțiilor conținute în articolul 3 din Convenție. De asemenea, cazarea membrilor familiei în același spațiu locativ, nu exonerează statul de obligativitatea de a asigurao protecție suplimentară acestora, în acord cu particularitățile lor fizice și psihice. 

            Evaluând situația faptică prin prisma dispozițiilor articolului 5 din Convenție, Curtea Europeană recunoaște aplicabilitatea principiilor generale în temeiul cărora orice privare de libertate trebuie să fie prevăzută de lege și liberă de arbitrar.

În acord cu principiul securității juridice, privarea de libertate trebuie să fie riguros circumstanțiată în prevederile dreptului intern. Garanțiile legale sunt importante în ipoteza privării de libertate a unui individ cu atât mai mult cu cât Curtea preciza, în jurisprudența sa (a se vedea Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Z.A. și alții vs. Russia, cererile 61411/15, 61420/15, 61427/15și 3028/16, pronunțată la data de 19 noiembrie 2019) că reținerea unei persoane constituie o interferență majoră cu libertatea individuală și trebuie întotdeauna supusă unui control riguros.

 Ținând cont de fluxul intens al solicitanților de azil, cerința legalității detenției persoanelor solicitante de azil este îndeplinită, în opinia Curții, dacă cadrul juridic intern este riguros configurat în sensul în care acesta prevede: identificarea autorității competente să dispună privarea de libertate într-o anumită zonă de tranzit, forma ordinului, justificarea emiterii ordinului și limitele de acțiune ale acestuia, durata maximă a detenției și calea de atac judiciară disponibilă.

Împreună, aceste elemente converg către stabilirea unor garanții juridice clare care să constituie o contrapondere eficientă împotriva arbitrariului. În speța analizată, detenția reclamanților nu s-a produs în temeiul unor dispoziții legale suficient de clare și predictibile întrucât aceastea nu specifică durata maximă a detenției solicitanților de azil. În plus, detenția reclamanților a avut loc ca o acțiune de facto în absența unei decizii juridice motivată și în detrimentul aplicării principiului proporționalității care atestă că, în ipoteza în care este posibilă dispunerea unei măsuri alternative mai puțin restrictive, atunci autoritățile sunt ținute să o aleagă pe aceasta din urmă. Existența dispozițiilor legale în materia solicitanților de azil nu complinește lipsa rigorii și a criteriilor de departajare care trebuiau să fie stipulate în lege. De asemenea, interpretarea extensivă a legii, de către autoritățile naționale, nu suplinește lipsa rigorilor legale menționate anterior.

            Luând în considerare aceste motive, Curtea Europeană recunoaște, în speța analizată, încălcarea garanțiilor circumscrise articolului 5 din Convenția Europeană.