Institutul Român pentru Drepturile Omului

Punct de vedere privind protecția și promovarea drepturilor refugiaților

Având în vedere solicitarea formulată de doamna S.E., privitoare la promovarea și protejarea drepturilor refugiaților, elaborăm următorul Punct de vedere:

Drepturile refugiaților reprezintă o problematică care implică o abordare responsabilă, umanitarăși extinsă care se impune a fi reflectată în cadrul soluțiilor instituționale și normative promovate la nivel internațional, regional și național având în vedere situația vulnerabilă care caracterizează această categorie socială.

Noțiunea de „refugiat”și tratamentul juridic aplicabil statutului de „refugiat” sunt explicitate în conținutul sistemului ONU de protecție a drepturilor omului prin raportare la două instrumente normative: Convenția privind statutul refugiaților (https://www.unhcr.org/ro/wp-content/uploads/sites/23/2016/12/1951_Convention_ROM.pdf) încheiată la Geneva la 28 iulie 1951 și Protocolul adițional privind statutul refugiaților încheiat la New York la data de 31 ianuarie 1967.

Conform articolului 1 din Convenție, litera A, punctul 2 din Convenție, pentru ca o persoană să aibă calitatea de refugiat este necesar să se afle într-una dintre circumstanțele menționate în instrumentul internațional, respectiv: persoana care, în urma unor evenimente survenite înainte de data de 1 ianuarie 1951 și a unor temeri justificate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniilor politice se află în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau datorită acestei temeri nu dorește protecția acestei țări sau persoana care, neavând nici o cetățenie și găsindu-se în afara țării în care își avea reședința obișnuită ca urmare a unor astfel de evenimente nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu dorește să se reîntoarcă.

Interpretând coordonatele juridice care determină recunoașterea calității de refugiat, Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați apreciază că definiția refugiatului are un caracter compozit, fiind descompusă în multiple elemente constitutive care se regăsesc în enumerarea avansată de articolul 1 din Convenție.

Elementul central al caracterizării unei persoane ca refugiat constă în riscul de a fi supusă persecuției. Atât riscul persecuției, cât și criteriile în funcție de care ar putea fi produsă persecuția vor fi supuse unei evaluări complexe din partea factorilor decidenți de la nivel național la momentul în care evaluează circumstanțele cazului,precum și posibilitatea de a acorda protecție specifică individului supus riscului de persecuție. Decidenții vor ține cont de circumstanțele relevante ale cauzei cuprinzând atât imaginea completă a personalității solicitantului de azil, experiențele personale, cât și circumstanțele obiective relevante din țara de origine.[i]

În privința aspectelor tehnice, procedurale ale recunoașterii statutului de refugiat, Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați stabilește aplicabilitatea principiului onus probandi incumbit actori. Dacă sarcina probei revine celui care formulează pretenții, această sarcină este îndeplinită prin furnizarea unei prezentări veridice a faptelor relevante, astfel încât, pe baza faptelor, să se poată lua o decizie adecvată. Solicitantului de azil trebuie să i se ofere, de asemenea, o oportunitate adecvată de a prezenta dovezi în sprijinul cererii sale. Cu toate acestea, din cauza situației deosebit de vulnerabile a solicitanților de azil și a refugiaților, responsabilitatea de a stabili și evalua dovezile este partajată cu factorii de decizie. În general, este stabilit faptul că riscul de persecuție trebuie dovedit astfel încâtpersecuția să fie apreciată ca „posibilă în mod rezonabil”.[ii]

În privința elementelor care, coroborate, conduc la recunoașterea calității de refugiat, acestea au fost analizate de Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați, fiind subliniate următoarele particularități:

-existența unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat – este un element de sorginte subiectivă și are o importanță centrală în determinarea statutului de refugiat; deși decurge dintr-o stare subiectivă, temerea trebuie să fie fundamentată obiectiv; există două direcții centrale în funcție de care se evaluează temerea întemeiată de a fi persecutat: (1) în cazurile în care există suficiente dovezi pentru ca temerea să fie justificată pentru orice om rațional; (2) în ipoteza în care circumstanțele obiective în sine nu par a fi convingătoare, dar ținând seama de sistemul de credințe și activități ale individului, circumstanțele pot fi într-adevăr considerate ca fundamentând o teamă întemeiată pentru acel individ.

Prin raportare la elementul teritorial, temerea întemeiată de a fi persecutat trebuie să se aplice la nivelul întregului teritoriu al țării de cetățenie a individului care solicită azil. În acest punct devine incidentă o altă problematică: aprecierea gradului în care solicitarea de a dobândi statutul de refugiateste excesivă, fiind mai pertinentă posibilitatea de relocare internă. În acest caz este necesar să fie luate în considerare în mod adecvat circumstanțele din zona de relocare, posibilitatea și caracterul rezonabil al mutării individului comparativ cu caracterul efectiv al obținerii azilului în străinătate. Posibilitatea relocării are preeminență doar în situația în care teama de persecuție este limitată la o anumită parte a țării, în afara căreia nu se poate materializa prejudiciul temut.[iii]

-persecuția -reprezintă un aspect nereglementat de Convenție cu scopul de a avea un conținut extins la toate formele posibile, fiind susceptibil să includă și eventuale manifestări viitoare;

-motivele prezentate în Convenție ca temei pentru persecuție sunt rasa, religia, naționalitatea sau apartenența la un anumit grup social, opiniile politice;

-refugiatul trebuie să se afle în afara țării de naționalitate sau de reședință obișnuită –evenimentele care îndepărtează individul de locul de proveniență constau, de regulă, în evenimente externe precum o lovitură de stat militară în țara de naționalitate, sau alte elemente care pot fi strâns legate de comportamentul refugiatului, cum ar fi declarațiile publice în opoziție cu guvernul țării de origine. Factorii determinanți sunt: probabilitatea producerii prejudiciului temut, gravitatea prejudiciului și dacă acesta este legat de un motiv al Convenției;[iv]

-refugiatul (…) nu poate sau din cauza temerii nu dorește să beneficieze de protecția oferită de aceastățară – dacă protecția internă și/sau cea externă (realizată pe calea relațiilor diplomatice și consulare) este insuficientă pentru a oferi protecție împotriva persecuției, victima o va refuza.[v]

Definiția juridicăși cerințele adiacente calității de refugiat sunt reluate dintr-o perspectivă formalistă în articolul 1 din Protocolul privind statutul refugiaților (https://www.unhcr.org/ro/wp-content/uploads/sites/23/2016/12/1967_Protocol_ROM.pdf), încheiat la New York la 31 ianuarie 1967:  (…) În înțelesul prezentului Protocol, termenul refugiat, mai puțin în ce privește aplicarea paragrafului 3 al prezentului articol, desemnează orice persoană cuprinsă în definiția dată la art. 1 al Convenției, ca și cum cuvintele urmare evenimentelor survenite înainte de 1 ianuarie 1951 și cuvintele ca urmare a acestor evenimente nu ar figura în paragraful 2 al secțiunii A din art.1. 3. Prezentul Protocol se va aplica de către Statele Părți la acesta fără nici o limitare geografică; totuși, declarațiile deja făcute în virtutea alin. a ) al paragrafului 1 al Secțiunii B a art. 1 al Convenției, de către Statele deja Părți la aceasta, se vor aplica și sub regimul prezentului Protocol, afară de cazul în care obligațiile statului declarant nu au fost extinse potrivit paragrafului 2, secțiunea B a art. 1 al Convenției.

La nivel regional european, Consiliul European pentru Refugiați și Exilați (ECRE)[vi] a avansat o interpretare proprie asupra standardelor corespunzătoare refugiaților în consonanță cu opinia avansată de Înaltul Comisariat ONU privind drepturile Refugiaților. În contextul dezvoltat în rândurile de mai sus, ECRE a elaborat un sistem de evaluare a calității de refugiat pornind de la prevederile articolului 1 din Convenția ONU privind statutul refugiaților (https://www.ecre.org/wp-content/uploads/2016/07/Position-on-the-Interpretation-of-Article-1-of-the-Refugee-Convention_September-2000.pdf) constând în corelarea următoarelor criterii: un „refugiat” trebuie să aibă perspectiva unui risc real de prejudiciu dacă este returnat; prejudiciul trebuie să fie grav; prejudiciul grav împotriva căruia statul nu poate acorda protecție sau nu va acorda protecție trebuie să fie legat de unul dintre motivele explicitate în conținutul Convenției; un refugiat trebuie să nu poată sau să nu dorească să se întoarcă în țara de naționalitate sau de reședință obișnuită.[vii]

Adițional coordonatelor generale de interpretare trasate de experții ONU la care ECRE aderă, sunt cristalizate și alte direcții de teoretizare, specifice ECRE:

(1) persoanelor care se sustrag din situații de război sau conflicte armate interne nu li se va refuza niciodată automat statutul de refugiat, deoarece violența generalizată nu împiedică existența unei temeri întemeiate de persecuție de către o persoană individuală sau un grup de oameni;

(2) complicitatea statului la persecuție nu este o condiție prealabilă pentru o cerere validă de refugiat;

(3) cerința temerii întemeiate de a fi persecutat în statul de origine este în strânsă legătură cu eficacitatea alternativei de protecție internă oferită de statul de origine;

(4) în opinia ECRE, dacă nu pot fi îndeplinite următoarele criterii, atunci nu există nicio alternativă de protecție internă:

• în locul propus de protecție internă, riscul prejudiciului pentru un motiv al Convenției trebuie să fie mai puțin probabil să apară în mod rezonabil;

• reclamantul trebuie să poată accesa zona de protecție internă în siguranță și demnitate și în mod legal;

• zona de protecție internă trebuie să fie liberă de condiții care ar putea să-l oblige;

• condițiile din zona protecției interne trebuie să ofere cel puțin același standard de protecție a drepturilor fundamentale ale omului ca și Convenția privind refugiații; protecția acordată va fi de jure și nu de facto;

(5) în evaluarea „prejudiciului grav” produs refugiatului nu natura dreptului în cauză este importantă, ci gravitatea prejudiciului adus persoanei;

(6) discriminarea în aplicarea procedurilor penale poate constitui un aspect circumscris acțiunilor de persecuție.[viii]

Referitor la motivele care constituie temeiul de persecuție al persoanelor care solicită acordarea statutului de refugiat, ECRE avansează următoarele comentarii: (1) motivele de persecuție enunțate în Convenție pot fi aplicabile aceleiași persoane în mod individual sau cumulat; (2) motivele în speță pot fi în mod obiectiv asociate unei persoane sau pot fi consecința atribuirii de către persecutor; (3) cu privire la persecuția pe criteriul de „rasă” – nu există o definiție universal acceptată astfel încât conceptul ar trebui înțeles în sensul cel mai larg și să includă apartenența la diferite grupuri etnice; (4) criteriul „religie” ar trebui să aibă un sens larg și să fie înțeles extensiv astfel încât să includă credințe teiste, non-teiste și ateiste; în mod similar, temeiul „naționalității” nu trebuie limitat doar la ideea de „cetățenie”; „apartenența la un anumit grup social” poate cuprinde, inter alia, categoriide persoane precum femei, homosexuali, transsexuali, familie și copii.[ix]

Cadrul definițional și explicativ al conceptului „refugiat”, astfel cum este reglementat în Convenția ONU privind statutul refugiaților, constituie un standard normativ care a fost preluat în sistemele regionale de protecție a drepturilor omului. Cu titlu de exemplu, în sistemul de drept al Consiliului Europei, problematica refugiaților a fost abordată, în mod specific, prin intermediul a trei instrumente normative: Acordul european asupra transferului responsabilității cu privire la refugiați Strasbourg (https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=09000016802ed9b7), 16 octombrie 1980; Protocolul la Convenția europeană privind funcțiile consulare referitoare la protecția refugiaților 11 decembrie 1967 (https://www.coe.int/en/web/conventions/full-list/-/conventions/rms/0900001680072312); Acordul european privind suprimarea vizelor pentru refugiați, Strasbourg, 20 aprilie 1959 (https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=09000016802ed95e).

Toate instrumentele enumerate anterior converg către recunoașterea standardului comun al definiției instituite în Convenția ONU privind statutul refugiaților; pe de altă parte,instrumentele enumerate comportă anumite particularități care rezidă în obiectul de reglementare: (1) Acordul își propune să asigure adoptarea unor reguli standard pentru a determina statul care își asumă responsabilitatea pentru un refugiat, în special în legătură cu emiterea documentelor de călătorie. Acordul stabilește, printre altele, condițiile în care responsabilitatea pentru emiterea unui document de călătorie este transferată de la o parte la alta atunci când un refugiat își schimbă locul de reședință; (2) Protocolul stabilește dispoziții referitoare la refugiați în sensul articolului 48 din convenție; (3) Acordul privind suprimarea vizelor are ca scop facilitarea călătoriilor pentru refugiații care locuiesc pe teritoriul părților. În acest sens, Acordul prevede că refugiații pot intra fără vize pe teritoriul tuturor părților timp de maximum 3 luni, dar nu se aplică persoanelor care lucrează în schimbul unei remunerații. De asemenea este menționat că refugiații vor fi readmiși oricând pe teritoriul părții de către autoritățile cărora a fost emis un document de călătorie, la simpla cerere a celeilalte părți.

În conținutul Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale[x] nu este reglementată în mod expreso formă de protecție destinată categoriei persoanelor refugiate. Cu toate acestea, în mod implicit, problematica azilului și a persoanelor refugiate a fost dezvoltată în jurisprudența Curții în contextul soluționării cauzelor fundamentate pe articolul 4 din Protocolul nr. 4 la Convenția Europeană având ca obiect expulzările colective de străini[xi].

În cauza Čonka împotriva Belgiei[xii] reclamanții, de etnie romă, au declarat că au decis să părăsească statul de origine (Slovacia) din cauza atacurilor rasiste invocate la nivel național. Reclamanții au subliniat că au fost expulzați într-un mod contrar garanțiilor conținute în articolul 4 din Protocolul nr. 4 la Convenția Europeană. Curtea Europeană a apreciat că expulzarea colectivă nu a avut un caracter obiectiv și rezonabil luând în considerare următoarele argumente: autoritățile politice dăduseră anterior instrucțiuni autorității competente pentru punerea în aplicare a unor astfel de operațiuni; toți străinii în cauză au fost convocați simultan la secția de poliție; ordinele de părăsire a teritoriului și de arestare care le-au fost comunicate erau redactate în termeni identici; era foarte greu pentru străini să contacteze un avocat; procedura de azil era pendinte.[xiii]

În cauza Hirsi Jamaa și alții împotriva Italiei[xiv] situația faptică se prezintă astfel: un grup de cetățeni somalezi și eritreeni a fost interceptat de autoritățile italiene, fiind returnat de acestea în Libia; reclamanții au invocat în fața Curții Europene supunerea la expulzare colectivă în sensul prevederilor articolului 4 din Protocolul nr. 4 la Convenție. Noutatea cauzei constă în aceea că instanța europeană a fost solicitată să coreleze, în analiza jurisprudențială, posibilitatea de a aplica prevederile articolului 4 din Protocolul nr. 4 din Convenție la ipoteza expulzării străinilor aflați în afara teritoriului național. Pe cale interpretativă, Curtea a apreciat că cele două concepte – de „expulzare” și ”jurisdicție”– sunt, ca regulă generală, în strânsă legătură cu teritoriul unui stat însă, pe cale de excepție, dacă un stat își exercită competența în afara teritoriului național, poate fi acceptată situația în care exercitarea competenței judiciare extrateritoriale de către statul respectiv se face sub forma expulzării colective. În speță, a fost reținută încălcarea articolului 4 din Protocolul nr. 4 la Convenție dat fiind faptul că transferul reclamanților către Libia a fost efectuat fără o examinare a fiecărei situații individuale, întrucât autoritățile italiene i-au îmbarcat pur și simplu pe reclamanți și apoi i-au debarcat în Libia.[xv]

În cauza M.A. împotriva Ciprului[xvi] Curtea Europeană a evaluat din perspectiva articolului 4 Protocolul nr. 4 următoarea situație faptică: reclamantul – kurd sirian– a invocat că autoritățile cipriote l-au supus unei expulzări colective dat fiind faptul că acesta a fost parte la o operațiune desfășurată de poliție pentru îndepărtarea sa și a altor kurzi din Siria dintr-o tabără de lângă clădirile guvernamentale din Nicosia, acolo unde reclamantul se afla în semn de protest împotriva politicii guvernului cipriot în domeniul azilului. Curtea a constatat că în speță nu au fost înfrânte garanțiile conținute în articolul 4 din Protocolul nr. 4 la Convenție pentru următoarele argumente: „faptul că protestatarii, printre care și reclamantul, au fost duși împreună la sediul poliției, că unii au fost expulzați în grupuri sau că ordinele și scrisorile de expulzare erau formulate în termeni similari și, prin urmare, nu se refereau în mod specific la etape anterioare ale respectivelor cereri nu determină caracterul colectiv al măsurii.Fiecare decizie de a expulza un protestatar s-a bazat pe concluzia potrivit căreia acesta era un imigrant ilegal ca urmare a respingerii cererii sale de azil sau a închiderii dosarului, care fusese abordat individual pe o perioadă de mai mult de cinci ani. În consecință, măsurile în cauză nu au avut un aspect de expulzare colectivă.”[xvii]

Actul normativ de la nivel național care abordează tema care constituie obiectul prezentului punct de vedere este Legea nr. 122/2006[xviii]privind azilul în România. Obiectul de reglementare al Legii, astfel cum este descris în articolul 1 privește regimul juridic al străinilor care solicită protecție internațională în România, regimul juridic al străinilor beneficiari ai protecției internaționale în România, procedura de acordare, încetare și anulare a protecției internaționale în România, procedura pentru stabilirea statului membru responsabil cu analizarea cererii de azil, precum și condițiile de acordare, excludere și încetare a protecției temporare.

Din interpretarea sistematică a legii rezultă două aspecte conexe statutului juridic de refugiat la nivel național: (1) stabilirea semnificației juridice a refugiaților este realizată prin raportare la standardele internaționale (conform art. 2, lit. f^1) refugiat –este cetățeanul străin sau apatridul care îndeplinește condițiile prevăzute în Convenția privind statutul refugiaților, încheiată la Geneva la 28 iulie 1951, denumită în continuare Convenția de la Geneva, la care România a aderat prin Legea nr. 46/1991) ; (2) calitatea de refugiat este în strânsă legătură cu procedurile referitoare la protecția internațională (în temeiul art. 2, lit. f), procedura de azil - desemnează totalitatea actelor și formalităților îndeplinite, precum și a activităților desfășurate de autoritățile competente, în vederea recunoașterii statutului de refugiat sau, după caz, a acordării protecției subsidiare).

Ținând cont de faptul că Legea nr. 122/2006 reflectă standardele internaționale adoptate în materie, reținem, inter alia, următoarele principii și garanții:

(1) Accesul la procedura de azil: Autoritățile competente asigură accesul la procedura de azil oricărui cetățean străin sau apatrid, aflat pe teritoriul României ori la frontieră, din momentul manifestării de voință, exprimată în scris sau oral (…) (art. 4) ; (2)Nediscriminarea: Dispozițiile prezentei legi se aplică fără discriminare, indiferent de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boala cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenență la o categorie defavorizată, de situația materială, de statutul la naștere ori de statutul dobândit sau de orice altă distincție. (art. 5) ;

(3)Situația persoanelor vulnerabile:(1) Aplicarea dispozițiilor prezentei legi se realizează cu luarea în considerare a nevoilor speciale ale persoanelor vulnerabile.(2) În categoria persoanelor vulnerabile sunt incluși minorii, minorii neînsoțiți, persoanele cu dizabilități, persoanele în vârstă, femeile însărcinate, părinții singuri însoțiți de copiii lor minori, victimele traficului de persoane, persoanele care suferă de afecțiuni grave, persoanele cu afecțiuni mintale și persoanele care au fost supuse torturilor, violurilor sau altor forme grave de violență psihologică, fizică sau sexuală, ori aflate în alte situații speciale. (...)  (art.  5^1);

(4) Nereturnarea: (1) Împotriva solicitantului de azil nu pot fi luate măsuri de expulzare, extrădare sau de returnare forțată de la frontiera ori de pe teritoriul României, cu excepția cazurilor prevăzute la art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului.(2) Persoana care a fost recunoscută ca refugiat sau căreia i s-a acordat protecție subsidiară este protejată împotriva expulzării, extrădării ori returnării în țara de origine sau în orice stat în care viața ori libertatea sa ar fi pusă în pericol sau în care ar fi supusă la torturi, tratamente inumane ori degradante.(3) Fără a se aduce atingere prevederilor alin. (2) și fără a afecta, în mod automat, forma de protecție de care beneficiază, persoana care a fost recunoscută ca refugiat sau căreia i s-a acordat protecție subsidiară poate fi îndepărtată de pe teritoriul României, dacă:a) există motive temeinice ca persoana în cauza să fie considerată un pericol la adresa securității statului român; saub) persoana în cauză, fiind condamnată pentru o infracțiune gravă printr-o hotărâre definitivă, constituie un pericol la adresa ordinii publice din România.(...) (art. 6);

(5) Unitatea familiei: Autoritățile române asigură respectarea principiului unității familiei, în conformitate cu prevederile prezentei legi. (art. 7);

(6) Interesul superior al copilului: În aplicarea prevederilor prezentei legi, toate deciziile cu privire la minori se iau cu respectarea interesului superior al copilului. (art. 8).

Drepturile garantate pe durata procedurii de azil în favoarea străinului care solicită acordarea unei forme de protecție sunt stabilite în articolul 17 din Legea nr. 122/2006. Dintre acestea, evocăm:

a) dreptul de a rămâne în România până la expirarea unui termen de 15 zile de la finalizarea procedurii de azil, cu excepția situației în care cererea de azil a fost respinsă în urma soluționării acesteia în procedură accelerată sau în procedură la frontieră, caz în care străinul trebuie să părăsească statul român de îndată ce procedura de azil a fost finalizată. În cazul procedurii de determinare a statului membru responsabil cu examinarea cererii de azil, dreptul de a rămâne pe teritoriul României încetează la data efectuării transferului;

b) dreptul de a fi asistat de un avocat în orice fază a procedurii de azil;

c) dreptul de a i se asigura, în mod gratuit, în orice fază a procedurii de azil, inclusiv în faza judecătorească a procedurii prin care s-a dispus măsura restrictivă prevăzută la art. 19^2 alin. (1) lit. c), un interpret apt să asigure o comunicare corespunzătoare;

d) dreptul de a contacta și a fi asistat de un funcționar al Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) în orice fază a procedurii de azil;

e) dreptul de a fi consiliat și asistat de un reprezentant al organizațiilor neguvernamentale, române sau străine, în orice fază a procedurii de azil;

f) dreptul de a fi informat, în momentul depunerii cererii sau ulterior, în termen de maximum 15 zile de la depunerea cererii, într-o limbă pe care o înțelege sau pe care se presupune în mod rezonabil că o înțelege, cu privire la procedura de urmat, drepturile pe care le are și obligațiile ce îi revin pe parcursul procedurii de azil, cu privire la consecințele nerespectării acestor obligații și ale lipsei cooperării cu autoritățile competente, precum și cu privire la consecințele unei retrageri explicite sau implicite a cererii;

f^1) dreptul de a avea acces, personal sau prin reprezentant, la informații conținute de dosarul personal, cu excepția situației în care divulgarea informațiilor sau a surselor de la care au fost obținute ar periclita securitatea națională, a organizațiilor sau a persoanelor care au furnizat respectivele informații sau în cazul în care s-ar prejudicia examinarea cererii de protecție internațională.

g) dreptul la protecția datelor personale și a oricăror alte detalii în legătura cu cererea sa;

i) dreptul de a participa la activități de adaptare culturală;

j) dreptul solicitantului de protecție internațională care nu dispune de mijloace de întreținere de a beneficia, la cerere, pe toată durata procedurii de azil, precum și pe perioada prevăzută la lit. a), de condiții materiale de primire, care garantează subzistența și protejează sănătatea fizică și mintală a acestuia (...);

k) dreptul de a fi cazat în centrele de primire și cazare, aflate în subordinea Oficiului Român pentru Imigrări, până la încetarea dreptului de a rămâne pe teritoriul României, pentru solicitantul de azil care nu dispune de mijloacele materiale necesare pentru întreținere;

 l) dreptul solicitanților de azil cu nevoi speciale de a beneficia de adaptarea condițiilor de cazare și asistență în centrele de cazare;

m) dreptul de a primi gratuit asistență medicală primară și tratament corespunzător, asistență medicală spitalicească de urgență, precum și asistență medicală și tratament gratuit în cazurile de boli acute sau cronice care îi pun viața în pericol iminent, prin sistemul național de asistență medicală de urgență și de prim ajutor calificat. (…)