Institutul Român pentru Drepturile Omului

Punct de vedere: Admisibilitatea cererii formulate de angajator privind dreptul la sănătate

Având în vedere solicitarea formulată domnul E.N., privitoare la admisibilitatea, în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, a unei cereri individuale formulate de angajator având ca obiect protecția dreptului la sănătate al lucrătorilor săi, elaborăm următorul:

Punct de vedere

            Studiind problematica admisibilității unei cereri individuale adresate Curții Europene a Drepturilor Omului, reținem ca fiind relevante dispozițiile articolelor 34 și 35 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale[1].

            Astfel, vom avea în vedere două aspecte importante referitoare la admisibilitatea unei acțiuni promovată de angajator având ca obiect protecția dreptului la sănătate al lucrătorilor săi : (1) evaluarea admisibilității din perspectiva obiectului cererii (protecția dreptului la sănătate); (2) evaluarea admisibilității prin raportare la aspecte procedurale specifice, care sunt înscrise în sfera actio popularis.

1.Situația-premisă a admisibilității unei cereri individuale la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (de verificarea căreia depinde în mod direct îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de Convenție) constă în faptul că cererea trebuie să aibă ca obiect drepturi și/sau libertăți prevăzute în cuprinsul Convenției.

            Această cerință fundamentală de admisibilitate este stipulată în articolul 34, prima teză din Convenția Europeană potrivit căruia: Curtea poate fi sesizată, printr-o cerere, de orice persoană fizică, organizaţie neguvernamentală sau grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcări de către una dintre Înaltele Părţi Contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale.

În mod corelativ, articolul 35, punctul 3, litera a din Convenție prevede : Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în virtutea articolului 34, atunci când ea consideră că este incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale Protocoalelor sale, în mod vădit nefondată sau abuzivă.

Ca regulă generală, Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale reprezintă instrumentul politico-juridic constrângător care reglementează drepturi de primă generație[2] (civile și politice).

În mod excepțional, Convenția reglementează inclusiv drepturi și libertăți având conținut economic și social (exempli gratia reținem articolul 4 – interzicerea sclaviei și a muncii forțate; articolul 11- libertatea de întrunire și de asociere, interpretat în dimensiunea asocierii sindicale; articolul 2 din Protocolul Adițional nr. 1 dreptul la instruire). De asemenea, pe cale jurisprudențială, Curtea Europeană a asociat unele drepturi de generația a doua (economice și sociale) cu protecția drepturilor de primă generație (civile și politice). Cu titlu exemplificativ, Curtea a statuat că, în sfera dreptului la viață privată și de familie (reglementat de articolul 8 din Convenție) sunt circumscrise drepturi a cărora garantare nu este realizată expresis verbis în Convenție (dreptul la sănătate, protecția mediului înconjurător, dreptul la demnitate în muncă, etc).

Liantul dintre dreptul la sănătate, dreptul la muncă și dreptul la viață privată și de familie este evidențiat de Curte prin raționamentele juridice realizate prin interpretare. Conform Curții, articolul 8 din Convenție nu constituie, în mod direct și explicit, temeiul juridic pentru garantarea, în favoarea indivizilor, a dreptului de a ocupa un loc de muncă, dreptului de a avea acces la o funcție publică sau a dreptului de a alege și exercita o anumită profesie. Luând în considerare că dreptul la viață privată și de familie prevăzut de articolul 8 din Convenție protejează un drept la dezvoltarea personală și dreptul de a stabili și dezvolta relații cu alte ființe umane și lumea exterioară, acesta nu exclude ci, dimpotrivă, presupune activitățile desfășurate de un profesionist în considerarea afacerii sale. De asemenea, în opinia Curții, este o perspectivă mult prea restrictivă de interpretare a articolului 8 din Convenție aceea conform căreia noțiunea de viață privată se limitează la un cerc interior înlăuntrul căruia individul își poate trăi propria viață personală conform propriilor opțiuni, excluzând în totalitate lumea exterioară din acest cerc interior.[3]

În lumina celor prezentate anterior, Curtea a analizat conexiunea juridică dintre dreptul la sănătate și siguranță al angajaților la locul de muncă și dreptul la viață privată și de familie, evaluând gradul în care climatul de muncă necorespunzător poate produce repercusiuni asupra indivizilor.

În cauza I.B. vs. Grecia[4] Curtea Europeană examinează conformitatea concendierii reclamantului la cererea colegilor, după ce s-a diseminat informația legată de starea de sănătate a acestuia (fiind seropozitiv). Luând în considerare discriminarea sistematică la care a fost supus, de-a lungul timpului, segmentul social al persoanelor infectate cu virusul HIV-SIDA, Curtea subliniază că Statelor Părți la Convenție ar trebui să li se acorde o marjă de apreciere restricționată în materie. Conform raționamentului Curții, deși în speță este analizat climatul de muncă și impactul acestuia asupra individului, elementele referitoare la locul de muncă nu pot fi separate de noțiunea de viață privată și de familie care reprezintă un concept larg, nefiind susceptibil de o definiție exhaustivă. Conceptul de viață privată implică toate aspectele referitoare la integritatea fizică și morală a indivizilor. Reținând bunăstarea fizică și psihică a angajatului ca drept al acestuia în raporturile cu angajatorul, reclamantul invocă pasivitatea autorităților naționale de a proteja sfera sa privată în raporturile de muncă. Mutatis mutandis, în cauza Palomo Sanchez și alții vs. Spania[5]  Curtea a reținut că deși măsura demiterii reclamanților a fost adoptată de un agent privat (și nu de autoritățile statale), responsabilitatea Statului Parte este susceptibilă de a fi angajată în măsura în care faptele evocate prin cererile avansate Curții ar rezulta dintr-un eșec al autorităților naționale de a garanta angajaților posibilitatea de a exercita drepturile prevăzute în Convenție.

În cauza I.B. vs. Grecia, Curtea a evaluat gradul în care starea de sănătate fizică a reclamantului condus la stigmatizarea acestuia la locul de muncă prin simpla diseminare a informațiilor privind afecțiunea de care suferă în rândul celorlalți angajați, fără ca reclamantul să manifeste efectiv repercusiuni ale infectării cu virusul HIV. Stigmatizarea reclamantului la locul de muncă este o stare care, în accepțiunea Curții, ar putea conduce la consecințe grave asupra drepturilor sale de personalitate și respectului datorat vieții private. Perspectiva părăsirii unui loc de muncă din cauza climatului de muncă negativ în care este implicat reclamantul creează modificări în planul intrapsihic al acestuia, de natură să lezeze cursul firesc al existenței individuale.

Curtea a evidențiat că, date fiind efectele complexe produse de particularitățile stării de sănătate ale unei persoane infectate cu HIV, respectiv de climatul necorespunzător de la muncă, asupra vieții private a unei persoane, este necesar să concluzioneze că problemele legate de ocuparea forței de muncă și de particularitățile stării de sănătate ale unei persoane sunt conexe vieții private și de familie, fiind circumscrise articolului 8 din Convenție.

În cauza Vilnes și alții vs. Norvegia[6] efectele produse de climatul de muncă asupra stării de sănătate a reclamanților a fost cercetat de Curte în relație cu articolele 2 și 8 din Convenție în contextul în care, reclamanții – în calitate de scafandri- au suferit daune fizice ca urmare a exercitării activității lor profesionale, daune fizice care pe termen lung, s-au transformat în dizabilități. Aprecierile exprimate de Curte asupra situației de drept evocată în speță se raportează, în mod coroborat, la obligațiile pozitive și negative ale Statelor Părți la Convenție care derivă din prevederile articolelor 2 și 8- între cele două prevederi existând raporturi de condiționare reciprocă. Cu privire la sfera obligațiilor pozitive stabilite în sarcina Statelor Părți la Convenție, Curtea reiterează principiile generale de interpretare implementate în cauzeleÖneryildiz vs. Turcia[7], respectiv Budayeva și alții vs. Rusia[8] în temeiul căroracea mai importantă obligație pozitivă a statului este aceea de a institui un cadru legislativ și administrativ conceput pentru a oferi o descurajare eficientă împotriva amenințărilor la adresa dreptului la viață.

Obligația pozitivă de protejare a dreptului la viață și, implicit, a vieții private și de familie, se impune a fi interpretată în sens extensiv (fiind aplicată oricărei activități publice sau private având caracter periculos), subliniindu-se importanța reglementării, prin norme juridice corespunzătoare, a dreptului publicului de acces la informație. În mod corespunzător, obligația statelor de a acționa pentru a asigura garantarea dreptului la sănătate și a dreptului la viață al indivizilor trebuie să fie stabilită în acord cu alternativele interne privitoare la prioritățile și resursele naționale, potrivit marjei de apreciere a statelor. 

În speță, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție din cauza eșecului statului pârât de a se asigura că solicitanții au primit informații esențiale cu privire la tabelele de decompresie care le permit să evalueze riscurile pentru sănătatea și siguranța lor.

Problemele referitoare la sănătatea și siguranța angajaților la locul de muncă au fost supuse analizei Curții și în cauza Brincat și alții vs. Malta[9]. Cauza are ca obiect alegațiile formulate de reclamanți în temeiul articolului 8 din Convenția Europeană potrivit cărora, activitatea profesională desfășurată în perioada 1950-2000 în domeniul reparațiilor șantierului naval a condus la ingerința unei cantități ridicate de azbest, lezând starea de sănătate a acestora. Reținând încălcarea articolului 8 din Convenție, Curtea a statuat în sensul în care există o obligație pozitivă a statelor în raport cu garantarea dreptului la viață privată și de familie constând în a oferi acces la informații esențiale care să permită persoanelor să evalueze riscurile pentru sănătatea și viața lor; luând în considerare gradul de pericol social al activităților profesionale desfășurate de reclamanți, Curtea notează că sfera obligațiilor pozitive aferente articolelor 2 și 8 din Convenție se intersectează: obligația pozitivă prevăzută la articolul 8 impune autorităților naționale să ia aceleași măsuri practice ca și cele așteptate de la acestea în contextul obligației pozitive îndeplinite în temeiul articolului 2 al Convenției.

În lumina celor prezentate mai sus, reținem că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, problematica dreptului la sănătate al lucrătorilor a fost analizată din perspectiva repercusiunilor produse de climatul de muncă necorespunzător asupra integrității fizice și psihice a angajaților prin raportare la articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

2.Un alt aspect având implicații directe în aprecierea admisibilității cererilor formulate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului rezidă în identificarea calității de victimă prin raportare la circumstanțele (reale și personale) corespunzătoare reclamantului.

Pe cale jurisprudențială, Curtea a indicat că aprecierea calității de victimă a subiectelor de drept care i se adresează se realizează conform unui raționament independent de normele de drept intern, fiind susceptibilă să dobândească calitatea de victimă atât persoana care a suportat în mod direct un prejudiciu cât și persoana care a fost, în mod indirect, destinatarul acestuia. Deși este o cerință de procedibilitate în cazul acțiunilor promovate în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, calitatea de victimă este analizată în mod lax, fiind obiectul unor interpretări evolutive, adecvate dinamicii sociale.

În cauza Gorraiz Lizarraga şi alţii vs. Spania[10] Curtea a stabilit un raționament complex în favoarea interpretării non-formaliste a calității de victimă, în lumina evoluțiilor sociale. În speță, a fost evaluată admisibilitatea unei cereri promovată de o Asociație constituită în scopul protejării interesele membrilor săi împotriva efectelor negative potențial a fi produse de construcțiile artificiale asupra mediului și asupra locuințelor oamenilor. În contextul dat, Curtea a luat în considerare totalitatea circumstanțelor cazului pentru a statua, finalmente, că persoanele ale căror interese sunt promovate, prin intermediul Asociației, în fața Curții, pot pretinde calitatea de victime în sensul articolului 34 din Convenție.

În speță, Curtea a avut în vedere că procedurile demarate de Asociație în fața instanțelor naționale, au avut ca obiect două aspecte care, coroborate, converg către o problemă de drept convențional: (1) legalitatea decretului ministerial care autorizează lucrările relevante în lumina legislației aplicabile privind construcția barajelor și (2) impactul proiectului asupra drepturilor de proprietate și stilului de viață al membrilor asociației cauzat de schimbarea locului de reședință.

Curtea a reținut că, proiectul de lucrări publice și implicațiile directe produse de acesta asupra dreptului de proprietate și asupra stilului de viață al reclamanților, sunt aspecte care determină caracterul de victimă al reclamanților.Totodată, conștientizând dificultățile pe care cetățenii le pot întâmpina în promovarea drepturilor și intereselor lor legitime în relația cu autoritățile administrative,Curtea a subliniat că, în aceste cazuri particulare,recurgerea la organisme colective, cum ar fi asociațiile, este unul dintre mijloacele accesibile, uneori singurul mijloc, pus la dispoziția cetățenilor, prin care își pot apăra interesele particulare în mod eficient. În aceeași ordine de idei, Curtea reține că promovarea drepturilor cetățenilor de către Asociația în cauză nu este accidentală, Asociația fiind înființată cu scopul cert, specific de a apăra interesele membrilor săi în fața instanțelor de judecată.

În mod similar, în cauza Stukus și alții vs. Polonia[11] Curtea a decis admisibilitatea acțiunii formulată de Inspectorul Regional de Poliție a Clădirilor promovată cu scopul protejării intereselor reclamanților care ar fi putut fi afectate de acțiunea municipalității care a acheisat la punerea în executare a deciziei prin care s-a dispus demolarea digului situat pe terenul reclamanților. Interesul reclamanților înspeță este subliniat inclusiv prin faptul că aceștia au promovat o acțiune civilă pentru a determina municipalitatea să demoleze digul – aspect care a avut o consecință deosebită pentru protejarea drepturilor lor economice.

Deși Curtea are în vedere perspectivele evolutive existente în societate privitoare la evaluarea admisibilității unei acțiuni promovate în numele și pentru persoanele care sunt victime în sensul articolului 34 din Convenție, aceasta reține că în principiu, nu sunt admisibile actio popularis introduseîn scopul interpretării drepturilor conținute în Convenție. De asemenea, nu sunt admisibile actio popularis având ca obiect posibilitatea persoanelor de a formula plângeri privitoare la dispozițiile unei legi interne exclusiv din perspectiva posibilității de încălcare a Convenției, deși reclamanții nu au fost în mod direct afectați de respectiva prevedere.

În cauza Cordella și alții vs. Italia[12] Curtea studiază posibilitatea de reținere a calității de victimă în favoarea reclamanților care susțin că au fost prejudiciați prin emisiile nocive rezultate de la fabrica Iiva din Taranto. Având în vedere dovezile prezentate în cauză (exempli gratia clasificarea unor orașe din Italia- printre care se numără și orașul Tarantoca având risc de mediu ridicat potrivit deciziei Consiliului de Miniștri din data de 30 noiembrie 1990) Curtea a reținut că poluarea într-un anumit sector a devenit periculoasă pentru sănătatea și bunăstarea reclamanților. Faptul că rata mortalității și spitalizării din regiunea Taranto este mai ridicată decât media regională pentru patologii oncologice, cardiovasculare, respiratorii și digestive reprezintă un alt indicator al existenței unei legături de cauzalitate între prejudiciile de sănătate suferite de reclamanți și toxicitatea mediului.

            În cauza Bursa Barosu Bașkanligi și alții vs. Turcia[13] Curtea reiterează imposibilitatea de admitere a unei actio popularis, impunând ca, pentru exercitarea dreptului de petiție individuală, reclamantul să pretindă în mod plauzibil că el însuși își întemeiază cererea pe o dispoziție a Convenției.

 Faptul de a nu participa sub nicio formă (directă sau indirectă; în nume propriu sau prin intermediul unei organizații) la procedurile legate de anularea actelor administrative este definitoriu în a considera că solicitanții în cauză nu sunt victime în sensul articolului 34 din Convenție. Curtea a adus în discuție argumentul care a constituit fundamentul pronunțării unei hotărâri contrare în cauza Gorraiz Lizarraga și alții vs. Spania, reiterând că recunoașterea statutului de victimă persoanelor care nu erau părți la procedurile interne în nume propriu este posibilă sub rezerva ca acestea să fie intermediare ale Asociației pe care o aveau formate în scopul apărării propriilor interese. În sprijinirea raționamentului avansat de Curte în cauza Lizzaraga și alții vs. Spania, în cauza Beizaras și Levickas vs. Lithuania[14] Curtea subliniază că acțiunea în justiție introdusă deAsociația care protejează drepturile persoanelor aparținând minorității LGBT nu a fost calificată drept actio popularis, întrucât Asociația nu a acționat pe baza unei situații abstracte- fie că aceasta s-ar constitui într-o dispoziție de drept intern sau într-o situație practică, care afectează persoanele LGBT din Lituania, ci ca răspuns la fapte specifice care afectează drepturile reclamanților prevăzute în Convenție; în plus, aceste fapte au fost susținute de probele furnizate autorităților.

Sintetizând informațiile prezentate în rândurile de mai sus referitoare la evaluarea admisibilității prin raportare la aspecte procedurale specifice, care sunt înscrise în sfera actio popularis, reținem că, de principiu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu acceptă promovarea actio popularis însă, prin excepție și luând în considerare interpretarea flexibilă a calității de victimă, Curtea poate să asimileze cererile individuale cu cele colective. Aceeași soluție se menține și dacă, prin luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale cauzei, asimilarea cererilor colective cu cele individuale este impusă în mod logic din motive determinate de specificul cauzei și în scopul eficientizării procedurilor.