Institutul Român pentru Drepturile Omului

Punct de vedere privind dreptul de vot al membrilor adunării generale a asociațiilor de proprietar

Examinând sesizarea formulată de domnul C.B. referitoare la lipsa corelării dispozițiilor Legii nr. 196/2018 cu dispozițiile Ordinului nr. 1058/2019 în materia dreptului la vot al membrilor adunării generale ai asociației de proprietari, Institutul Român pentru Drepturile Omului elaborează următorul Punct de vedere:

În prezent, cadrul general de reglementare referitor la locuințe este stabilit prin Legea nr. 196/2018 privind organizarea și funcționarea asociaților de proprietari și administrarea condominiilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 660.

Potrivit Expunerii de motive aferentă adoptării Legii nr. 196/2018, scopul acestui act normativ rezidă în adaptarea cadrului legislativ la fenomenul diversificării tipurilor de condominii astfel încât să se garanteze exercițiul dreptului de proprietate (atât în mod individual cât și în comun).

 În rândul obiectivelor generale urmărite prin adoptarea Legii nr. 196/2018 se numără eficientizarea administrării locuințelor și instituirea Regulamentului condominiului în care să se înscrie regulile de comportament și de folosire a proprietății; ca obiectiv specific al procesului de adoptare a Legii nr. 196/2018 reținem stabilirea condițiilor pentru folosința, modificarea și întreținerea locuinței.

Obiectivele (generale și specifice) avute în vedere de legiuitor în procesul de adoptare a Legii nr. 196/2018 sunt reflectate în art. 3, alin. (1) din Lege care enunță scopul instituirii și reglementării asociațiilor de proprietari: În scopul exercitării drepturilor şi obligaţiilor ce le revin asupra proprietăţii comune, în cazul condominiilor, se constituie asociaţii de proprietari, care se organizează şi funcţionează conform prevederilor prezentei legi.

Dreptul la votreprezintă mijlocul juridic prin care proprietarii, membri ai asociației, se pot implica în problemele referitoare la gestionarea unității locative care constituie obiectul exercitării dreptului lor de proprietate.

 Circumstanțele de exercitare aferente dreptului de vot al asociaților-proprietari sunt descrise în art. 49, alin. (3) din Legea nr. 196/2018: pentru adoptarea hotărârilor în adunarea generală a asociaţiei de proprietari se au în vedere următoarele: a) fiecare proprietar, membru al asociaţiei, are dreptul la un vot pentru unitatea sa de proprietate imobiliară (…).

Prin Ordinul nr. 1058/2019 al Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, privind aprobarea conținutului-cadru al Statutului Asociației de Proprietari și al Regulamentului Condominiului, publicat în Monitorul Oficial nr. 149, sunt stabilite condițiile specifice de exercitare a dreptului la vot al asociaților-proprietari, distincte de condițiile precizate prin Legea nr. 196/2018.

În condițiile prevăzute de art. 14, alin. 3 din Ordinul nr.1058/2019, în cazul unităţilor de proprietate imobiliară cu mai mult de un proprietar, raporturile de coproprietate dintre aceştia sunt reglementate potrivit dreptului comun. Indiferent de numărul proprietarilor unei unităţi de proprietate imobiliară, aceştia au dreptul la un singur vot pentru unitatea de proprietate imobiliară în cadrul adunării generale a asociaţiei de proprietari.

În consecință, suntem în prezența a două soluții legale distincte avansate de cele două acte normative studiate: (1) în ipoteza legală evocată de art. 49, alin. (3) din Legea nr. 196/2018 soluția avansată în exercitarea dreptului la vot al asociaților-proprietari constă în aceea că, indiferent de numărul titularilor care exercită dreptul de proprietate, individual sau cu titlu de coproprietar sau codevălmaș, fiecare dintre aceștia vor beneficia de un drept de vot în temeiul calității de membru al asociației; (2) conform art. 14 alin. (3) din Ordinul nr. 1058/2019, este explicitat în mod expres că, indiferent de numărul de proprietari ai unei unități imobiliare, dreptul de vot nu va fi acordat individual ci va fi exercitat în comun; astfel, există un singur drept de vot pentru unitatea de proprietate imobiliară.

Distincția dintre reglementările conținute în cele două acte normative este evidentă în funcție de criteriul aplicabil: (1) Legea nr. 196/2018 individualizează dreptul de vot în funcție de criteriul personal, înțelegând dreptul de vot ca atribut al unei anumite persoane determinate- având calitatea de proprietar; (2) Ordinul nr. 1058/2019 asociază dreptul de vot în funcție de criteriul unității locative de natură ca acesta să fie exercitat indiferent de numărul de proprietari ai unității locative, o singură dată pentru fiecare unitate locativă.

Lipsa de corelare dintre cele două acte normative având același obiect de reglementare pune în discuție corecta aplicare a principiului ierarhiei actelor normative.

Conform art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial nr. 260, principiul ierarhiei actelor normative se impune a fi înțeles prin raportare la următoarele aspecte: (1) Actele normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă să le adopte; (2) Categoriile de acte normative şi normele de competenţă privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituţia României, republicată, şi prin celelalte legi; (3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

Cu privire la regimul juridic al ordinelor miniștrilor, potrivit art.77 din Legea nr. 24/2000, ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sau ale autorităţilor administrative autonome se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului.

Potrivit prevederilor constituționale, actele normative sunt clasificate în funcție de autoritățile publice reglementate în cuprinsul legii fundamentale: conform art. 73, alin. 1 din Constituție,Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare; potrivit art. 108 din Constituție Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe.Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta; în temeiul art. 100, alin. (1) din Constituție, actele emise de Președinte în exercitarea atribuțiilor sale sunt decretele.

Ierarhia actelor normative se completează cu documentele menționate în alte instrumente juridice. Cu titlu de exemplu, Ordonanța de Urgență nr. 57/2019 privind Codul Administrativ, publicată în Monitorul Oficial nr. 555, reglementează, în articolul 57, actele miniștrilor conform următoarei formulări: În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, ministrul emite ordine şi instrucţiuni cu caracter normativ sau individual. Prin ordine se pot aproba norme metodologice, regulamente sau alte categorii de reglementări care sunt parte componentă a ordinului prin care se aprobă.

Logica de aplicare a principiului ierarhiei actelor normative este explicitată de art. 1, alin. (5) din Constituție astfel: În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor menționate anterior rezultă că ierarhia actelor normative este stabilită în funcție de 2 criterii care se impun a fi evaluate în mod cumulat: (1)  tipologia relațiilor sociale reglementate și (2) locul autorităților emitente în rândul autorităților publice. În mod firesc, actele normative emanate de la autoritățile ierarhice superioare, având ca obiect de reglementare relații sociale relevante, au o forță juridică superioară prin comparație cu actele normative asumate de autoritățile ierarhic inferioare. Astfel, actul normativ inferior trebuie să fie emis în limitele și potrivit normelor care guvernează actul normativ superior.

Prin raportare la dispozițiile normative analizate, Legea nr. 196/2018 reprezintă actul normativ ierarhic superior în relație cu Ordinul Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice nr. 1058/2019. În consecință, se impune corelarea dispozițiilor acestuia din urmă cu dispozițiile Legii nr. 196/2018. Lipsa corelării dispozițiilor cuprinse în cele două acte normative conduce la neconformarea cu principiul ierarhiei actelor normative, respectiv la înfrângerea normelor de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000.

Cele două argumente prezentate mai sus (respectarea principiului de sorginte constituțională al ierarhiei actelor normative și respectarea normelor de tehnică legislativă) sunt reflectate în jurisprudența Curții Constituționale a României. Prin Decizia nr. 26/2012[1] Curtea atrage atenția asupra importanței respectării normelor de tehnică legislativă, formulând următorul raționament: deşi normele de tehnică nu au valoare constituţională, (…) prin reglementarea acestora, legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesară. Astfel, Curtea constată că reglementarea criticată prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariția unor situații de incoerență și instabilitate, contrare principiului securității raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii.

Recunoscând importanța normelor de tehnică legislativă pentru garantarea principiilor previzibilității și securității juridice, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, pe cale jurisprudențială, că nu poate fi considerată lege decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.[2]

            În lumina celor expuse în rândurile de mai sus, reafirmăm punctul de vedere precizat anterior, în temeiul căruia se impune corelarea dispozițiilor din cele două acte normative analizate.