Institutul Român pentru Drepturile Omului

Punct de vedere al IRDO privind proiectul de modificare a Legii sănătăţii mintale

 Dreptul la sănătate este strâns legat şi dependent de realizarea celorlalte drepturi ale omului, aşa cum este prevăzut în tratatele internaţionale cu privire la drepturile omului, precum dreptul la hrană, la locuinţă, la muncă, la educaţie şi demnitate umană, dreptul la viaţă, la nediscriminare, la egalitate, interzicerea torturii, respectarea intimităţii, accesul la informaţie, la libertatea de asociere, adunare şi circulaţie.  Dreptul la sănătate în toate formele sale trebuie să conţină elemente esenţiale şi interdependente ale serviciilor: disponibilitate, accesibilitate, acceptabilitate şi calitate.
 Adoptarea şi intrarea în vigoare a Convenţiei ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi (CDPD) marchează o schimbare profundă în abordările existente cu privire la dizabilitate: accentul nu mai este pus pe „imperfecţiunea” percepută a persoanei, ci, dimpotrivă, vede dizabilitatea ca o „patologie a societăţii”, care este rezultatul eşecului societăţilor de a fi incluzive şi a se adapta diferenţelor individuale.
 Astfel, dacă prin abordarea medicală dizabilitatea era/este o problemă a persoanei, cauzată direct de boală, traumă sau altă stare de sănătate care necesită o îngrijire medicală, oferită ca tratament individual de către profesionişti, justificând astfel calea prin care persoanele cu dizabilităţi au fost excluse sistematic din societate (în acest model persoana cu dizabilităţi este problema, nu societatea), în abordarea bazată pe drepturile omului, dizabilitatea apare ca un concept în evoluţie ce rezultă din interacţiunea dintre persoanele cu deficienţe şi barierele de atitudine şi de mediu care împiedică participarea lor deplină şi efectivă în societate în condiţii de egalitate cu ceilalţi .
 Dreptul la sănătate al persoanelor cu dizabilităţi nu poate fi realizat în izolare. El este strâns legat de principii precum cel al nediscriminării, al autonomiei individuale, al participării şi incluziunii sociale, al respectării diferenţelor, al accesibilităţii, şi al egalităţii de şanse. Astfel, alături de art. 25 – privind dreptul la sănătate, din CDPD, trebuie avute în vedere şi: art. 5 – dreptul la egalitate şi nediscriminare; art. 12 – dreptul la recunoaşterea egală în faţa legii, art. 14 – dreptul la libertate şi securitate; art. 15 privind interzicerea torturii şi a altor tratamente sau pedepse inumane sau degradante.
 Reamintim faptul că anul trecut, cu ocazia evaluării periodice a României privind implementarea Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Comitetul ONU pentru drepturile omului  şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la plasarea, condiţiile de viaţă şi tratamentul persoanelor din instituţiile psihiatrice şi instituţiile conexe, inclusiv privarea acestor persoane de capacitatea juridică, precum şi îngrijorarea cu privire la abuzuri şi rele tratamente, cu privire la acuzaţiile de tratament medical forţat, la lipsa de monitorizare independentă a acestor instituţii, precum şi cu privire la lacunele existente în investigarea eficientă a presupuselor abuzuri din aceste instituţii.
 În acest sens, Comitetul ONU pentru drepturile omului a recomandat statului român: să depună eforturi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi a tratamentului pentru persoanele cu dizabilităţi, atât în instituţiile de îngrijire publice cât şi în instituţiile psihiatrice; adoptarea de măsuri adecvate pentru a se asigura că persoanele cu dizabilităţi nu sunt discriminate în exercitarea drepturilor lor; asigurarea faptului că orice restricţii sunt legale, necesare şi proporţionale cu circumstanţele individuale şi includ garanţii pentru o cale de atac eficientă; să aibă în vedere realizarea amendamentelor legale pentru a elimina privarea deplină şi pentru a întări eforturile de restabilire a capacităţii juridice a persoanelor cu dizabilităţi. De asemenea, a subliniat necesitatea consolidării mecanismelor independente de monitorizare şi petiţionare, precum şi investigarea temeinică a acuzaţiilor de abuz şi asigurarea reprezentării independente a persoanelor cu dizabilităţi în orice procedură, care să le protejeze drepturile.
 Totodată, Comitetul ONU împotriva torturii sublinia în 2015, în urma analizării celui de al 2-lea raport periodic prezentat de România, următoarele:

• necesitatea modificării legislaţiei în aşa fel încât să li se ofere persoanelor cu dizabilităţi mintale şi psihosociale dreptul la capacitate juridică şi să se asigure supravegherea şi monitorizarea eficientă de către organele judiciare ale oricăror plasamente şi internări ale persoanelor cu dizabilităţi mintale sau psihologice în instituţiile şi spitalele de psihiatrie, să fie asigurat dreptul pacientului de a fi audiat în persoană de către judecătorul care decide spitalizarea şi să se asigure că instanţa va cere întotdeauna opinia unui psihiatru care nu are nicio legătură cu instituţia în care pacientul urmează să fie spitalizat;
• informarea fiecărui pacient cu privire la tratamentul prescris, acesta având posibilitatea de a refuza tratamentul sau oricare altă intervenţie medicală;
• stabilirea unui mecanism independent de înregistrare a plângerilor, dreptul pacienţilor la reprezentare juridică independentă care să permită să le fie examinate în faţa unei instanţe sau a unui alt organism independent, plângerile cu privire la condiţiile de trai din instituţia respectivă şi la tratamentele pe care le primesc.

 Modificările propuse prin prezentul proiect de lege, în special art. 13-15, 29, 35-45, 53-61 trebuie să aibă în vedere comentariile şi recomandările diferitelor mecanisme internaţionale şi regionale.
 De asemenea, subliniem faptul că libertatea de a lua propriile decizii, stabilită ca principiu în articolul 3(a) al Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, include libertatea de a-şi asuma riscuri şi de a face greşeli în egală măsură cu ceilalţi. În acest sens, deciziile legate de tratamentul medical şi psihiatric trebuie să aibă la bază consimţământul liber exprimat şi în cunoştinţă de cauză al persoanei şi să respecte autonomia, voinţa şi preferinţele persoanei.
 Din interpretarea articolului 12 amintim faptul că:
 - termenul „capacitate juridică”, folosit în CDPD, semnifică atât capacitatea de a avea drepturi, dar mai ales capacitatea de a le exercita;
 - dreptul la capacitatea juridică se aplică tuturor persoanelor cu dizabilităţi, indiferent de tipul sau severitatea dizabilităţii;
 - persoanele cu dizabilităţi au dreptul la suport şi adaptare rezonabilă în exercitarea capacităţii juridice, suport ce nu poate restricţiona drepturile şi voinţa persoanei.
 Sprijinul acordat în vederea exercitării capacităţii juridice trebuie să respecte drepturile, voinţa şi preferinţele persoanelor cu dizabilităţi şi nu trebuie niciodată să echivaleze cu luarea deciziei prin substituţie.
 Potrivit Comitetului ONU pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi, „sprijin” reprezintă un termen larg care cuprinde aranjamente atât neoficiale cât şi oficiale, de diferite tipuri şi intensităţi. De exemplu, persoanele cu dizabilităţi pot alege una sau mai multe persoane de încredere care să le asiste în exercitarea capacităţii lor juridice pentru anumite tipuri de decizie, sau pot apela la alte forme de sprijin, cum ar fi sprijinul unei persoane care a trecut printr-o experienţă asemănătoare, (inclusiv sprijinul unei persoane specializate din cadrul unui grup de sprijin), sau asistenţă în comunicare. Sprijinul acordat persoanelor cu dizabilităţi în vederea exercitării capacităţii lor juridice poate include măsuri legate de proiectare şi de accesibilitate. Sprijinul poate consta şi în dezvoltarea şi recunoaşterea unor metode diferite, neconvenţionale de comunicare, în special pentru cei care utilizează forme de comunicare non-verbală pentru a-şi exprima voinţa şi preferinţele.
 În Comentariul său general nr. 1 privind implementarea art. 12 din CDPD, Comitetul ONU pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi a subliniat faptul că statele părţi au obligaţia de a impune tuturor profesioniştilor din domeniul sănătăţii şi al medicinii (inclusiv specialiştilor din domeniul psihiatriei) obţinerea prealabilă a consimţământului liber exprimat şi în cunoştinţă de cauză al persoanelor cu dizabilităţi în ceea ce priveşte tratamentul. Coroborat cu dreptul la capacitate juridică în condiţii de egalitate cu ceilalţi, statele părţi au obligaţia de a nu permite factori decizionali de substituţie care să-şi dea consimţământul în numele persoanelor cu dizabilităţi. Întregul personal din domeniul sănătăţii şi al medicinii trebuie să asigure consultări corespunzătoare care să angajeze în mod direct persoana cu dizabilităţi.