Institutul Român pentru Drepturile Omului

Speța  Dareskizb Ltd împotriva Armeniei analizează condițiile în care un Stat Contractant poate deroga de la drepturile și libertățile prevăzute de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale activând articolul 15, precum și efectele produse asupra drepturilor și libertăților în cazul în care aplicarea articolului 15 se realizează cu încălcarea exigențelor dreptului convențional.

 

Din punctul de vedere al situației de fapt, speța evocă situația în care asupra companiei reclamante s-a instituit cenzura, ca rezultat al decretării stării de urgență, în contextul derogării realizate de Armenia (în acord cu dispozițiile articolului 15 din Convenție) față de exercitarea dreptului la liberă exprimare prevăzut de articolul 10 din Convenție. 

 

Evaluând situația din perspectiva art. 15 alin. (3) din Convenție, Curtea constată că Armenia a îndeplinit cerințele formale privitoare la informarea Secretarului General al Consiliului Europei asupra măsurilor adoptate în contextul derogării și motivele pe care acestea s-au întemeiat. 

 

Interpretând pe cale jurisprudențială conținutul articolului 15 din Convenție, Curtea subliniază că orice Înaltă Parte Contractantă are dreptul de a deroga de la garanțiile oferite de Convenție sub rezerva menținerii proporționalității și în măsura în care derogările nu intră în conflict cu obligațiile prevăzute de dreptul internațional (a se vedea hotărârea pronunțată în cauza Lawless împotriva Irlandei nr. 3 la data de 1 iulie 1961).

 

De asemenea, Curtea achiesează la ideea conform căreia elementele care permit activarea derogărilor, precum pericolul public care amenință viața națiunii, se cuvine să fie evaluate de fiecare Înaltă Parte Contractantă în temeiul marjei de apreciere care îi este recunoscută.

 

În acest sens, Curtea admite, pe cale jurisprudențială, că autoritățile naționale pot decide cu mai multă rigoare decât judecătorul internațional când se instituie o stare urgență, precum și natura și sfera derogărilor necesare pentru depășirea acesteia. În ceea ce privește marja de apreciere a statelor, aceasta poate fi monitorizată de Curte în funcție de unele elemente precise pentru a aprecia gradul de limitare a drepturilor omului. (a se vedea în acest sens hotărârea pronunțată de Curte în cauza analizată, paragrafele 56 și 57). 

 

Având în vedere circumstanțele speței, Curtea trebuie să observe gradul în care cerințele cuprinse în articolului 15 sunt aplicabile situației de fapt. În mod similar cu evaluarea realizată în cauza Myasnik Malkhasyan împotriva Armeniei (cererea nr. 49020/08, hotărâre pronunțată la data de 15 octombrie 2020) Curtea a examinat circumstanțele în care s-au produs protestele, respectiv cele în care s-au desfășurat operațiunile organizate de forțele de ordine, ajungând la concluzia că nu există dovezi în temeiul cărora să se aprecieze că au existat proteste violente sau că ar fi fost posibilă organizarea de revolte la adresa forțelor de ordine. 

 

Dimpotrivă, Curtea reține că există dovezi temeinice conform cărora poliția a folosit forța în mod nejustificat și excesiv împotriva manifestanților. În sensul contrar, cel al dovedirii atacului din partea populației civile asupra forțelor de ordine, respectiv cel al producerii de decese ca urmare a acțiunilor deliberate ale protestatarilor - nu există dovezi pertinente.  

 

Apreciind asupra gradului în care evenimentele din data de 1 martie 2008 pot reprezenta un pericol public ce amenință viața națiunii în sensul articolului 15 din Convenție, Curtea a ajuns la concluzia că alegațiile autorităților naționale cu privire la amploarea și gravitatea protestelor din partea opoziției prezidențiale nu au fost validate prin dovezi concludente. Deși este incontestabil faptul că protestele au reprezentat o provocare gravă adresată menținerii ordinii publice, caracterul urgent al problemei și intervenția forțelor de poliție nu au fost dovedite prin raportare la elementele de fapt ale cauzei. 

 

În contextul dat, Curtea statuează în sensul încălcării prevederilor articolului 15 din Convenție. 

 

Constatarea acestei încălcări creează premisele analizării gradului în care au fost respectate prevederile articolului 10 referitoare la libertatea de exprimare. 

 

Deși părțile implicate în litigiu nu contestă limitările libertății de exprimare, intervenția Curții are ca obiect evaluarea situației existente în speță din perspectiva justificării restricțiilor instituite asupra libertății de exprimare. Posibilitatea de limitare a dispozițiilor libertății de exprimare este expres prevăzută de articolul 10, alin. (2) din Convenție și implică, în mod cumulativ, îndeplinirea unor cerințe precum: prevederea expresă a limitării într-un act cu putere de lege, urmărirea unui scop legitim și necesitatea existentă într-o societate democratică. 

 

În cauza dată, Curtea adoptă o analiză sui generis, lăsând deschise aprecierii primele două cerințe având în vedere legătura acestora cu dreptul național (prevederea în lege se raportează la dispozițiile naționale, iar legitimitatea scopului se identifică cu modul în care autoritățile naționale consideră că situația disputată ar fi fost susceptibilă să conducă la încălcarea ordinii și liniștii publice) și procedează la dezvoltarea unui raționament referitor la necesitatea instituirii cenzurii asupra companiei reclamante în condițiile menținerii coordonatelor unei societății democratice. 

 

În opinia Curții, dacă libertatea de exprimare reprezintă însăși nucleul unei societăți democratice, în contextul în care se impun limitări ale libertății de exprimare, acestea nu pot fi justificate făcând apel la necesitatea existentă într-o societate democratică, având în vedere că dezbaterile publice și punctele de vedere contrare conduc la progresul social și permit identificarea (chiar și în situații de criză socială) a unor soluții pertinente pentru depășirea acesteia. 

 

Evaluarea respectării articolului 10 din Convenție se impune a fi realizată inclusiv pe latură procedurală: restricționarea invocării libertății de exprimare prin faptul că instanța de judecată internă urmează practica națională a respingerii cererilor formulate împotriva autorităților publice și argumentând calificarea greșită a cererii (aceasta fiind apreciată ca având natură constituțională și nu administrativă) reprezintă, în opinia Curții de la Strasbourg, o încălcarea a articolului 6 (dreptul la un proces echitabil) în dimensiunea referitoare la accesul la o instanță de judecată.