Dareskizb LTD împotriva Armeniei - 61737/08
Rezumat comentariu
Dareskizb LTD împotriva Armeniei - 61737/08
Hotărârea din 21.09.2021 [Secția a IV-a]
Traducere din limba engleză: IRDO
Articolul 15
Declararea stării de urgență națională în contextul protestelor masive din 2008 post-alegeri: nu au fost satisfăcute condițiile pentru derogare
Articolul 10
Articolul 10-1
Libertatea de exprimare
Libertatea de a comunica informații
Interzicerea nejustificată de a publica un cotidian al opoziției ca urmare a declarării stării de urgență în contextul protestelor masive post-alegeri: încălcare
În fapt – În data de 1 martie 2008, după dispersarea demonstrațiilor opoziției care au avut loc ca urmare a anunțului rezultatelor preliminarii de la alegerile prezidențiale, Președintele Armeniei în funcție a adoptat un decret privind declararea stării de urgență în Yerevan și impunerea, printre altele, a unor restricții de publicare de către mijloacele de informare în masă. Un decret de modificare a fost adoptat în data de 13 martie 2008. Necesitatea introducerii măsurilor a fost confirmată în urma unei anchete parlamentare. Între timp, în data de 6 martie 2008, în temeiul articolului 15 al Convenției, autoritățile armene au transmis o notificare Secretarului General al Consiliului Europei privind derogarea de la anumite drepturi, inclusiv cele protejate de articolul 10, alin. (1). Compania reclamantă, care publica un cotidian al opoziției, a fost împiedicată să îl mai publice în perioada stării de urgență, iar agenții de securitate națională au interzis tipărirea ediției ziarului în două ocazii. Compania reclamantă a atacat decretul fără succes în fața instanțelor naționale.
În drept –
(a) Articolul 15
În cauza de față, acceptând că trebuie acordată importanță hotărârii puterii executive și a Parlamentului din Armenia, Curtea a observat că necesitatea declarării stării de urgență și măsurile speciale implicate nu au fost aparent supuse niciunui control judiciar la nivel național. Mai mult, Curtea examinase deja în mai multe cauze ce s-a întâmplat în Yerevan ca urmare a alegerilor prezidențiale din 2008, circumstanțele, natura demonstrațiilor și intervenția poliției. Guvernul nu a prezentat niciun element de probă, ceea ce a determinat Curtea să pună la îndoială constatările relevante din jurisprudența anterioară.
După dispersarea întrunirii pașnice din Piața Libertății, o mare mulțime s-a strâns într-un loc diferit. În timp ce la acel moment existau tensiuni puternice între demonstranți și autoritățile de aplicare a legii, Curtea nu a avut la dispoziție suficiente informații pentru a stabili cum a evoluat situația și cum a scăpat de sub control în cele din urmă, astfel încât să se ajungă la confruntare armată, daune materiale și decese. Cu toate acestea, a avut în vedere constatările anterioare potrivit cărora dispersarea întrunirii din Piața Libertății, precum și o serie de alte evenimente similare și incontrolabile care au avut loc mai târziu în decursul acelei zile, ar fi putut avea un rol în escaladarea violenței, nefiind vorba despre o tulburare planificată și organizată sau o tentativă de lovitură de stat (a se vedea Myasnik Malkhasyan împotriva Armeniei). În plus, mulțimea de câteva mii de oameni a fost pașnică pe tot parcursul timpului, iar violențele au fost comise de grupuri mici de protestatari pe unele străzi adiacente. Nu au fost înaintate dovezi care să demonstreze că protestatarii care au comis violențele erau înarmați cu altceva în afară de obiecte improvizate, spre deosebire de arme de foc sau arme similare așa cum a pretins Guvernul. Nu au existat nici dovezi care să sugereze că oricare dintre decese ar fi avut loc ca urmare a unor acțiuni intenționate sau chiar neintenționate din partea protestatarilor.
În consecință, deși situația din Yerevan din data de 1 martie 2008 a fost cu siguranță foarte tensionată și ar fi putut fi considerată o situație gravă de ordine publică, Guvernul nu a reușit să demonstreze convingător și să sprijine cu dovezi aserțiunea că demonstrațiile opoziției, care, mai mult, s-au confruntat aparent cu o intervenție brutală din partea poliției, puteau fi considerate urgență publică ce „amenință viața națiunii” în înțelesul articolului 15. Astfel, nu au existat suficiente dovezi pentru a concluziona că protestele opoziției, protejate în temeiul articolului 11, au reprezentat o situație pentru a justifica derogarea, chiar dacă au fost de mari dimensiuni și uneori acompaniate de violență.
Concluzie: derogarea nu a satisfăcut cerințele articolului 5, alin. (1)
(b) Articolul 10: Restricțiile impuse companiei reclamante cu privire la publicarea cotidianului au constat într-o ingerință asupra dreptului său la libertatea de exprimare, inclusiv a dreptului de a comunica informații. Deși s-a pus problema dacă declararea stării de urgență a fost legală, Curtea a lăsat chestiunea deschisă. Măsurile contestate ar fi trebuit să urmărească scopul legitim de a preveni tulburările și infracțiunile. Cu privire la necesitatea restricțiilor impuse, în prima fază, Curtea a subliniat că „datoriile și responsabilitățile” care acompaniau exercitarea dreptului la libertatea de exprimare de către profesioniștii din mass-media aveau o semnificație specială în situații de conflict și tensiune. Dacă opiniile exprimate nu constituiau discurs de incitare la ură sau incitare la violență, statele contractante nu puteau restricționa dreptul publicului de a fi informat de către acestea, chiar și având în vedere scopurile prevăzute de articolul 10, alin. (2), respectiv protejarea integrității teritoriale sau a securității naționale sau a prevenirii tulburării sau a infracțiunilor. Nici existența unui „pericol public ce amenință viața națiunii” nu putea servi ca pretext pentru a limita libertatea dezbaterilor politice, care reprezintă nucleul unei societăți democratice. Chiar și în stare de urgență, toate măsurile luate trebuie să urmărească protejarea ordinii democratice de amenințările la adresa acesteia.
În cauza de față, agenții de siguranță națională au interzis tipărirea unei ediții a cotidianului companiei reclamante fără a furniza motive. Nu au existat semne și nici Guvernul nu a susținut că materialul pe care compania reclamantă intenționa să îl tipărească conținea discurs de incitare la ură sau incitare la violență sau revolte. De fapt, având în vedere totalitatea informațiilor prezentate Curții, a reieșit că singurul motiv al interdicției era faptul că societatea reclamantă era un cotidian de opoziție cunoscut pentru publicarea de materiale care criticau autoritățile. Drept consecință, asemenea restricții, care aveau rolul de a înăbuși dezbaterea publică și de a reduce la tăcere opiniile separate, erau în contradicție cu scopul articolului 10 și nu erau necesare într-o societate democratică.
Concluzie: încălcare (în unanimitate).
De asemenea, Curtea a constatat în unanimitate încălcarea articolului 6 alin. (1) al Convenției întrucât refuzul Instanței Administrative de a examina plângerea împotriva decretului prezidențial și ingerința asupra drepturilor companiei reclamante prevăzute la articolul 10 au împiedicat însăși esența dreptului său de acces la instanță.
Articolul 41: EUR 9.000 EUR prejudiciu moral; cererea privind prejudiciul material a fost respinsă.
(A se vedea și Melikyan împotriva Armeniei, 9737/06, 19 februarie 2013; Saghatelyan împotriva Armeniei, 7984/06, 20 octombrie 2015; Mehmet Hasan Altan împotriva Turciei, 13237/17, 20 martie 2018, Rezumat juridic; Şahin Alpay împotriva Turciei, 16538/17, 20 martie 2018, Rezumat juridic; Mushegh Saghatelyan împotriva Armeniei, 23086/08, 20 septembrie 2018, Rezumat juridic; Myasnik Malkhasyan împotriva Armeniei, 49020/08, 15 octombrie 2020)
...mai multe articole din categoria Jurisprudență CEDO