Institutul Român pentru Drepturile Omului

Jurisprudență CEDO

Denis și Irvine împotriva Belgiei [GC] - 62819/17 și 63921/17

Comentariu    rezumat

În cauza Denis și Irvine împotriva Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat legalitatea măsurii privative de libertate, mai exact internare, în contextul adoptării ulterioare a unor noi reglementări prin care internarea obligatorie se impunea în cazul unor infracțiuni mai grave decât cele de care au fost acuzați reclamanții.
 
Pentru a oferi o imagine de ansamblu asupra legislației privind internarea obligatorie din Belgia este necesară o scurtă prezentare, disponibilă în speța Rooman împotriva Belgiei, paragrafele 75-114, rezumate în continuare.
 
În data de 9 aprilie 1930 a intrat în vigoare Legea privind protecția socială a persoanelor cu deficiențe mintale, modificată în anul 1964, devenind Legea privind protecția socială. Ulterior, în anul 2016, aceasta a fost abrogată, odată cu intrarea în vigoare a Legii privind internarea persoanelor (Loi relative à l'internement des personnes). Potrivit secțiunii a 7-a din Legea privind protecția socială autoritățile judiciare și instanțele de judecată puteau dispune internarea obligatorie a persoanelor care fuseseră acuzate de o infracțiune gravă și care sufereau de una dintre condițiile prevăzute la articolul 1 din lege, respectiv: „fie de o tulburare mintală, fie de o tulburare mintală gravă sau de o deficiență mintală gravă care îi face pe aceștia incapabili să își controleze acțiunile”. În plus, în cazul în care, în timpul detenției, se identifica faptul că o persoană condamnată pentru o crimă sau o infracțiune gravă suferea de o tulburare mintală sau de o tulburare mintală gravă sau de o deficiență mintală, nefiind astfel capabilă să își controleze acțiunile, aceasta putea fi plasată în internare obligatorie printr-o decizie a ministrului justiției, emisă în urma avizului unei comisii de protecție socială (Commission de défense sociale sau „CDS”). În practică, dacă CDS decidea ca internarea obligatorie să ia forma unui plasament, persoana reținută putea fi plasată într-o instituție de protecție socială, într-un centru de protecție socială al unui penitenciar și desemnat în mod special pentru persoanele aflate în internare obligatorie, sau într-o instituție în afara sistemului obișnuit. CDS monitoriza situația persoanei reținute și putea decide eliberarea definitivă sau condiționată, în cazul în care starea de sănătate mintală a acesteia se îmbunătățea suficient de mult și erau îndeplinite condițiile pentru reintegrarea socială. În cazul în care se dispunea eliberarea condiționată, deținutul era supus unei supravegheri medicale și sociale, a cărei durată și condiții erau prevăzute în ordinul de eliberare. În cazul în care comportamentul sau starea psihică a deținutului eliberat dezvăluia un pericol pentru societate, de exemplu, în cazul nerespectării condițiilor impuse, împotriva acestuia se putea dispune din nou internarea obligatorie într-o secție de psihiatrie, la cererea procurorului.
 
Având în vedere o serie de hotărâri CEDO împotriva Belgiei cu privire la detenția persoanelor cu tulburări psihiatrice în secțiile de psihiatrie a penitenciarelor, în anul 2014 autoritățile belgiene au modificat legislația în materie, iar la data de 1 octombrie 2016, a intrat în vigoare Legea privind internarea persoanelor. Potrivit acesteia, internarea obligatorie este definită ca fiind o măsură de securitate, destinată atât să protejeze societatea, cât și să asigure că persoana deținută beneficiază de tratamentul adecvat stării sale, în vederea reintegrării în societate. Ținând cont de siguranța publică și de starea de sănătate a persoanei reținute, acesteia trebuie să i se ofere tratamentul necesar pentru a-și trăi viața într-un mod compatibil cu demnitatea umană. Ca și în cadrul juridic anterior, noua lege permite autorităților judiciare de anchetă și instanțelor de judecată să dispună internarea obligatorie a unei persoane, cu excepția cazurilor de crime sau infracțiuni grave comise din motive politice sau prin intermediul presei. În același timp, restricționează domeniul de aplicare a internării obligatorii, stipulând că numai infracțiunile și delictele grave care au avut sau ar fi putut avea ca rezultat vătămarea fizică sau psihică a unei alte persoane pot să dea naștere unui ordin de internare obligatorie. De asemenea, singurele organisme responsabile de gestionarea și monitorizarea detenției obligatorii sunt diviziile de protecție socială (chambre de protection sociale – „CPS”), care au fost înființate în cadrul instanțelor responsabile de executare a pedepselor.
 
În cauza Denis și Irvine împotriva Belgiei, reclamanții s-au adresat Curții de la Strasbourg, în baza articolelor 5, alin. (1) și (4) și art. 13 ale Convenției, susținând că măsura internării obligatorii a fost menținută după intrarea în vigoare a noii legislații. 
 
În data de 18 iunie 2007, primul reclamant a fost plasat în internare obligatorie pentru furt. Potrivit unui raport din 22 ianuarie 2007, un medic psihiatru l-a descris pe reclamant ca având personalitate psihotică și dependent de alcool și droguri. În opinia sa, reclamantul suferea de tulburări psihice grave care îl făceau incapabil să își controleze acțiunile și reprezenta un pericol pentru societate și pentru el însuși, având în vedere consumul continuu de droguri și tulburările sale psihotice. În mai multe rânduri, reclamantul a beneficiat de eliberare condiționată, însă permisul de eliberare a fost revocat ca urmare a nerespectării condițiilor impuse. Un al doilea raport, din octombrie 2016, menționa că solicitantul nu mai consuma droguri, dar că tulburările sale psihotice erau declanșate și de stres. Atunci când nu manifesta stări psihotice, caracteristicile antisociale ale solicitantului ieșeau în evidență. Cu toate acestea, părea să fie mai stabil. Probabilitatea de a comite alte fapte susceptibile a fi pedepsite a fost considerată destul de scăzută. După examinarea cazierului judiciar al reclamantului, a progreselor sale de la internarea inițială, a reclasificării propuse și a absenței contraindicațiilor, departamentul psihosocial al Penitenciarului Merksplas, în care se afla reclamantul, a emis un aviz favorabil cu privire la externarea condiționată a acestuia, cu reclasificarea ca pacient internat într-un spital de psihiatrie. În decembrie 2016, la aproximativ o lună de la schimbarea regimului și a eliberării, reclamantul a fost arestat din nou și retrimis la secția de protecție socială a Penitenciarului Merksplas. 
 
La o dată ulterioară, în contextul evaluării periodice, a solicitat eliberarea definitivă, motivând că internarea nu mai era legală potrivit noii legi și că potrivit articolului 7 al Convenției și al articolului 2 al codului penal trebuia să se aplice legea mai favorabilă. În ianuarie 2017, CPS a respins solicitarea reclamantului, menționând că articolul 7 al Convenției nu se poate aplica, având în vedere că internarea făcea parte din categoria măsurilor preventive, nu a pedepselor. De asemenea, potrivit legii internării persoanelor, pentru eliberare trebuiau îndeplinite o serie de condiții, respectiv finalizarea fără evenimente a unei perioade de minim trei ani de eliberare condiționată și stabilirea faptului că starea de sănătate mintală era suficient de stabilă, astfel încât să nu existe riscul ca o persoană să comită o infracțiune care să pună în pericol starea de sănătate fizică sau psihică a unui terț. Astfel, CPS trebuia să aplice reglementările.
 
Primul reclamant a înaintat recurs invocând încălcarea articolului 5, alin. (4) și a articolului 13 al Convenției, susținând că aceste dispoziții prevedeau că orice persoană a cărei detenție nu mai era legală avea dreptul de a avea acces la o instanță care putea dispune eliberarea sa imediată. Ulterior, reclamantul a invocat încălcarea articolului 5, alin. (1) și a articolului 7 ale Convenției, în sensul că autoritățile trebuiau să se aplice legea penală mai favorabilă și că, spre deosebire de pedepse, măsurile obligatorii de internare nu sunt impuse în mod definitiv, în sensul că acestea ar trebui să fie întotdeauna impuse în mod legal și în conformitate cu o procedură prevăzută de lege, în temeiul articolului 5, alin. (1), lit. e). Curtea de Casație a respins primul recurs înaintat de reclamant, motivând că potrivit legii internării persoanelor, eliberarea definitivă făcea obiectul unei perioade de probațiune. Cu privire la articolele 5, alin. (1) și 7 ale convenției, Curtea de Casație a considerat că articolul 7 al Convenției era aplicabil doar pedepselor, nu și măsurilor preventive, precum internarea forțată. De asemenea, în accepțiunea Curții de Casație conform articolului 5, alin. (1) o măsură de internare, dispusă în cadrul unei proceduri definitive, nu este impusă în nelegal, chiar dacă legislația s-a modificat în timpul fazei de executare. Astfel, singura consecință a acestei dispoziții era că o măsură de detenție obligatorie nu mai putea fi impusă în viitor pentru infracțiunea pentru care reclamantul fusese deja plasat în detenție. Evaluarea stării psihice a unui deținut și a pericolului care rezultă pentru societate nu se făcea numai pe baza infracțiunii pentru care acesta fusese plasat în internare, ci și în lumina unei serii de factori de risc care fuseseră supuși atenției CPS. 
 
În iulie 2017, CPS a dispus externarea condiționată a primului reclamant, dl. Denis, cu condiție să fie acceptat ca pacient internat la Spitalul de Psihiatrie Bethaniënhuis din Zoersel. S-a considerat că pe perioada internării obligatorii nu au fost comise noi infracțiuni și că prezenta un risc scăzut de recidivă, iar tratamentul într-un spital părea să fie adecvat gravității tulburării sale și asigura nivelul de siguranță necesar. În luna noiembrie 2017, CPS a decis că reclamantul putea beneficia de tratament și fără internare, și că locul de rezidență va fi locuința părinților săi. În 13 iulie 2018, s-a dispus suspendarea eliberării condiționate a reclamantului ca urmare a faptului că a fost arestat de poliție, dar în 31 iulie 2018 CPS a permis din nou eliberarea condiționată, atât timp cât acesta se interna din nou la spitalul de psihiatrie din Zoersel. În decembrie 2018, CPS a decis din nou ca acesta să beneficieze de tratament la locuința părinților săi, având în vedere că starea lui de sănătate psihică era suficient de stabilă. În data de 9 ianuarie, decizia de eliberare condiționată a fost din nou suspendată, după ce primul reclamant a fost arestat de poliție. Întrucât spitalul de psihiatrie din Zoersel nu îl mai accepta ca pacient, având în vedere agresiunile comise acolo și a distrugerii unei camere, și că nicio altă instituție similară nu avea locuri disponibile, primul reclamant a fost plasat în secția de protecție socială a Penitenciarului Turnhout, de unde a fost transferat la secția de protecție socială a Penitenciarului Merksplas. 
 
În ianuarie 2020, departamentul psihosocial al Penitenciarului Merksplas a considerat că există o probabilitate ridicată de comportament agresiv și de recidivă. Exista, de asemenea, un risc real ca reclamantul să reia consumul de droguri. CPS a considerat că primul reclamant nu putea fi eliberat imediat, mai ales având în vedere starea sa de sănătate mintală, respectiv, faptul că acesta reprezenta un pericol real și grav pentru integritatea altora și că o supraveghere structurată pentru a evita această posibilitate rămânea necesară. Era clar că primul reclamant trebuia plasat cât mai repede posibil într-un centru care să ofere terapie și garanții suficiente pentru siguranța altor persoane, însă nu era niciunul disponibil, iar acesta a fost plasat în arest în Penitenciarul Merksplas.
 
În luna mai 2020, Divizia de protecție socială din Antwerp dispunea eliberarea condiționată a primului reclamant, la centrul de psihiatrie St-Jan-Baptist din Zelzate. În iunie 2020, Tribunalul de primă instanță din Bruxelles (neerlandofon) admis parțial cererea reclamantului prin care acesta solicita daune compensatorii pentru prejudiciile aduse ca urmare a privării de libertate în penitenciar, fără context terapeutic, în condiții care încălcau articolele 3 și 5, alin. (1) ale Convenției.
 
Cu privire la cel de-al doilea reclamant, dl. Irvine, cetățean scoțian, împotriva acestuia a fost dispusă internarea obligatorie la Penitenciarului Turnhout, în noiembrie 2002, pentru fapte circumscrise infracțiunii de tentativă de furt calificat în formă agravată. Într-un raport psihiatric din octombrie 2002, reclamantul a fost descris ca suferind de o tulburare de personalitate gravă și de o tulburare psihotică, astfel că acesta nu era capabil să își controleze acțiunile. În iunie 2003, cel de-al doilea reclamant a beneficiat de eliberare condiționată și a fost internat la un spital de psihiatrie din Scoția. După ce a fugit din instituție, în 2011, a fost găsit în Belgia și arestat, iar Comisia de protecție socială (CDS) a dispus ca acesta să fie internat în secția de protecție socială a Penitenciarului Turnhout. Întrucât plasamentul reclamantului nu a fost posibil într-o instituție scoțiană, în iunie 2016 CDS a dispus plasarea acestuia, de urgență, într-un centru medico-legal de psihiatrie din Ghent sau Antwerp, iar până la eliberarea unui loc, acesta a fost plasat în secția de protecție socială a Penitenciarului Turnhout.
 
La o dată nespecificată, cel de-al doilea reclamant a solicitat Diviziei de protecție socială (CPS) să se pronunțe asupra unor aspecte de ordin practic pentru internarea obligatorie, având în vedere că încă de afla la Penitenciarul Turnhout. De asemenea, în temeiul articolelor 5 și 7 ale Convenției, a solicitat eliberarea definitivă. În luna decembrie, un raport al departamentului psihosocial al Penitenciarului prevedea că era necesar ca reclamantul să fie plasat într-un centru de psihiatrie medico-legală sau într-o instituție cu internare pe termen lung, întrucât plasarea sa într-un spital de psihiatrie din Scoția nu părea posibilă, în ciuda eforturilor depuse în acest sens. Raportul a fost completat ulterior cu o opinie a psihiatrului atașat la departamentul psihosocial, care descria simptome schizofrenice în curs de desfășurare, care erau tratate prin injecții intramusculare de antipsihotice. Medicul psihiatru a considerat că măsura de internare ar trebui menținută, iar reclamantul ar trebui plasat într-un centru de psihiatrie medico-legală. Într-o hotărâre din ianuarie 2017 Divizia de protecție socială (CPS) a decis că nu poate pune în aplicare decizia Comisiei de protecție socială (CDS) din iunie 2016 cu privire la plasarea de urgență într-un centru medico-legal de psihiatrie. CPS a respins argumentele întemeiate pe articolele 5 și 7 din Convenție și cererea de eliberare definitivă, pe același temei ca și în cazul primului reclamant. De asemenea, în februarie 2017, Curtea de Casație a respins recursul înaintat de cel de-al doilea reclamant, motivând, la fel ca în cazul primului reclamant, că articolul 7 al Convenției era aplicabil doar pedepselor, nu și măsurilor preventive, că eliberarea definitivă făcea obiectul unei perioade de probațiune și a unei evaluări din care să reiasă că nu ar mai prezenta niciun pericol. 
 
În martie 2019, CPS a dispus plasamentul celui de-al doilea reclamant în centrul medico-legal de psihiatrie din Antwerp. În pofida evoluțiilor pozitive rezonabile în comportamentul celui de-al doilea reclamant, CPS a constatat, pe baza unor factori clinici, că riscul de recidivă violentă era ridicat în cazul în care acesta ar reveni în societate. Cel mai grav risc era faptul că reclamantul nu înțelegea că era bolnav și că suferea de o problemă psihică. În aprilie 2019, Tribunalul de primă instanță din Antwerp a admis parțial solicitarea reclamantului pentru daune compensatorii pentru prejudiciile aduse ca urmare a privării de libertate în penitenciar, în condiții care încălcau articolele 3 și 5, alin. (1) ale Convenției. În august 2020, CPS Antwerp a decis amânarea examinării dosarului până la primirea unui răspuns privind transferarea reclamantului în Regatul Unit și numirea unui administrator provizoriu.
 
Potrivit Legii privind internarea persoanelor, externarea condiționată este una dintre modalitățile de executare a ordinului de internare obligatorie, prin care persoana deținută este supusă măsurii preventive care i-a fost impusă în cadrul unui tratament de îngrijire în regim de internare sau ambulatoriu, sub rezerva respectării condițiilor impuse în perioada de probațiune. Eliberarea definitivă poate fi obținută la expirarea unei perioade probatorii de trei ani, atât timp cât tulburarea mintală s-a stabilizat suficient și nu există motive rezonabile de temere că, din cauza tulburărilor sale mintale, sau nu, eventual combinate cu alți factori de risc, persoana în cauză va comite din nou infracțiuni care aduc atingere sau amenință integritatea fizică sau psihică a unei alte persoane.
 
Cei doi reclamanți s-au adresat CEDO invocând:
 
- articolul 5, alin. (1) – dreptul la libertate și siguranță – susținând că nu mai exista un cadru legal pentru menținerea măsurilor de detenție odată cu intrarea în vigoare a Legii privind internarea persoanelor;
 
- articolul 5, alin. (4) – dreptul la recurs în termen scurt asupra legalității detenției) – susținând că în conformitate cu legea le-a fost imposibil să obțină eliberarea imediată și necondiționată.
 
Înainte de a fi sesizată Marea Cameră, cererile celor doi reclamanți au fost analizate de secția a IV-a care a constatat în unanimitate că nu s-a încălcat articolele 5, alin. (1) și (4) ale Convenției, potrivit hotărârii din data de 8 octombrie 2019. În data de 7 ianuarie 2020, reclamanții au solicitat trimiterea cazului la Marea Cameră, iar în data de 21 octombrie 2020 a avut loc o audiere.
 
Literele a)-f) ale articolului 5, alin. (1) prevăd o listă exhaustivă de motive care permit privarea de libertate, care nu poate fi legală decât dacă respectă unul dintre acestea. În mod normal, interpretarea și aplicarea legislației naționale revine autorităților naționale, dar dacă nerespectarea legislației atrage după sine încălcarea Convenției, Curtea trebuie să verifice dacă a fost respectată legislația națională (a se vedea și hotărârea în cauza Winterwerp împotriva Țărilor de Jos din 24 octombrie 1979, para 45-46). Cu toate acestea, nu numai ca trebuie să se respecte legislația națională, dar, la rândul ei, aceasta trebuie să fie în conformitate cu Convenția, inclusiv cu principiile generale prevăzute de aceasta. În ceea ce privește privarea de libertate, este deosebit de important ca principiul general al certitudinii juridice să fie respectat. Prin urmare, este esențial ca condițiile de privare de libertate în temeiul dreptului intern să fie clar definite și ca legea însăși să fie previzibilă în aplicarea sa, astfel încât să îndeplinească standardul de „legalitate” stabilit de Convenție. În plus, detenția nu trebuie să fie dispusă arbitrar. Detenția unei persoane se justifică numai în ultimă instanță, în cazul în care au fost luate în considerare alte măsuri mai puțin severe și s-a constatat că acestea sunt insuficiente pentru a proteja interesul individual sau public care ar putea impune ca persoana în cauză să fie deținută/internată. Astfel, detenția trebuie să respecte restricțiile prevăzute de literele corespunzătoare ale articolului 5, alin. (1). O afecțiune mintală trebuie să fie de o anumită gravitate pentru a fi considerată o „reală” tulburare mintală în sensul articolului 5, alin. (1), lit. (e), deoarece trebuie să fie atât de gravă încât să necesite tratament într-o instituție de sănătate mintală.
 
Articolul 5, alin. (1) nu specifică faptele, susceptibile a fi pedepsite de legea penală, pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate ca fiind „alienată”. Prevederea impune îndeplinirea a trei condiții, respectiv: stabilirea faptului că o persoană este alienată, că tulburarea era de o natură sau un grad care să justifice internarea obligatorie și că tulburarea persista pe toată durata internării. Astfel, autoritățile naționale nu trebuiau să ia în considerarea natura faptelor care au dus la internarea obligatorie. În timpul evaluării periodice, autoritățile naționale au avut în vedere starea actuală a sănătății psihice și riscul de recidivă pentru a decide eliberarea lor sau plasamentul în internare obligatorie. Curtea a constatat că în cadrul ultimei evaluări autoritățile naționale au considerat că încă exista un risc ridicat ca aceștia să comită în continuare infracțiuni violente.
 
De asemenea, Camera a constatat că interpretarea prevederilor legale era compatibilă cu istoricul redactării actului în parlament și nu era arbitrară, nici vădit nerezonabilă. Astfel, detenția reclamanților a continuat să se bazeze pe hotărârile judecătorești luate în temeiul legislației anterioare. 
 
Având în vedere aceste constatări, Curtea a concluzionat că nu a existat nicio încălcare a articolului 5, alin. (1) din Convenție.
 
Articolul 5, alin. (4) permite unei persoane arestate sau reținute de a introduce o acțiune în justiție cu privire la condițiile procedurale și de fond care sunt esențiale pentru „legalitatea” privării de libertate. Noțiunea de „legalitate” din articolul 5, alin. (4) are același înțeles ca în articolul 5, alin. (1). Curtea nu a constatat încălcarea articolului 5, alin. (1), dar acest lucru nu înseamnă că este scutită de analiza conformității cu alineatul (4), întrucât cele două alineate sunt dispoziții distincte, iar respectarea primului nu implică în mod necesar respectarea celui de-al doilea. Potrivit alin. (4) în cazul în care „o persoană lipsită de discernământ” este deținută pentru o perioadă nedeterminată sau îndelungată, aceasta are, în principiu, dreptul, în orice caz, atunci când nu există un control periodic automat cu caracter judiciar, să se adreseze „la intervale rezonabile” unei instanțe pentru a se analiza „legalitatea” - în sensul Convenției - a detenției sale. Curtea a reținut că reclamanții eu beneficiat de o evaluară judiciară automată anuală efectuată de CPS, și au putut prezenta solicitări privind aspecte practice ale internării obligatorii, inclusiv cereri de eliberare. Ulterior, au avut posibilitatea de a se adresa Curții de Casație. Reclamanții nu au prezentat niciun argument în sprijinul concluziei că nu au avut la dispoziție o cale de atac în fața unui judecător care să se pronunțe cu promptitudine asupra legalității detenției lor și asupra cererilor de eliberare. În ceea ce privește condiția legală care impune îndeplinirea unei perioade de probă de trei ani pare, în principiu, să afecteze dreptul, consacrat la articolul 5, alin. (4), de a obține o hotărâre judecătorească prin care să se dispună încetarea detenției în cazul în care aceasta se dovedește a fi nelegală. Însă rolul Curții nu este de a decide dacă o prevedere legală contravine Convenției, ci de a analiza dacă maniera în care s-a aplicat legea în circumstanțele specifice unei cauze a respectat Convenția. În acest caz, Curtea a reținut că instanțele naționale au refuzat să dea curs cererii reclamanților de eliberare definitivă pe motiv că niciuna dintre cele două condiții prevăzute de legea națională nu au fost îndeplinite, respectiv: starea sănătății lor mintale nu s-a îmbunătățit suficient și nu au finalizat perioada de probațiune de trei ani. Niciunul dintre reclamanți nu a susținut faptul că tulburările mintale s-au stabilizat suficient, astfel că finalizarea perioadei de probațiune de trei ani nu era singurul element decisiv pentru eliberare. 
 
Având în vedere aceste considerații, Curtea a decis că nu a existat o încălcare a articolului 5., alin. (4).
 
În concluzie, Curtea a decis cu paisprezece voturi la trei că nu a existat o încălcare a articolului 5, alin. (1) și (4), existând două opinii separate a trei judecători. 
 
Potrivit uneia dintre opiniile separate, doi judecători nu au putut fi de acord cu concluzia majorității potrivit căreia două persoane care suferă de tulburări psihice care le-au distrus sau redus grav capacitatea de discernământ și care au comis fapte care nu au adus atingere integrității altei persoane pot sau nu pot fi supuse unei măsuri atât de grave precum internarea obligatorie fără limită de timp doar pe baza faptului că au fost judecate înainte sau după intrarea în vigoare a Legii privind internarea persoanelor. Potrivit acestora, este nerezonabil și extrem de artificial să se accepte că o parte din condițiile prevăzute la articolul 5 alineatul (1) litera (e) trebuie să fie evaluată ex nunc, iar o altă parte ex tunc. În opinia redactată, cei doi subliniază că nu văd cum este posibilă apărarea unei situații în care se consideră, pe de o parte, că, în viitor, detenția obligatorie nu va mai fi justificată pentru persoanele care comit fapte precum cele comise de reclamanți în această cauză, dar că, în același timp, nu este necesar să se evalueze dacă detenția persoanelor reținute înainte de intrarea în vigoare a noii legi este încă justificată, din nou în lumina acelorași considerente care au condus la adoptarea acestei legi.
 
În opinia separată formulată de cel de-al treilea judecător, acesta consideră că principiul certitudinii juridice nu este respectat de secțiunile 66 și 135 ale legii internării persoanelor aplicate în cazul reclamanților.
 
 
Referințe:
 
CEDO, Comunicat de presă, Internarea obligatorie a persoanelor care au fost reținute înainte de o modificare legislativă din 2016 și ale căror tulburări mintale au persistat după această dată este legală (The compulsory confinement of individuals who were detained prior to a 2016 legislative amendment and whose mental disorders persisted after that date is lawful)
 

...mai multe articole din categoria Jurisprudență CEDO