Institutul Român pentru Drepturile Omului

Denis și Irvine împotriva Belgiei [GC] - 62819/17 și 63921/17

[Traducere IRDO]

Hotărârea din 01.06.2021 [Marea Cameră]

 

Articolul 5

 

Articolul 5-1

 

Arest sau detenție legal(ă)

Refuzul de a elibera deținuții cu tulburări psihice persistente din internarea obligatorie, în urma intrării în vigoare a unei noi legi prin care aceasta era destinată unor infracțiuni mai grave: nicio încălcare

 

Articolul 5-4

 

Evaluarea legalității măsurii detenției

 

Celeritatea evaluării

Necesitatea unei perioade de probațiune de trei ani pentru eliberarea din internarea obligatorie nu era hotărâtoare având în vedere tulburările psihice persistente ale deținuților: nicio încălcare

 

În fapt –  În urma comiterii a infracțiunilor de furt și, respectiv, tentativă de furt calificat în formă agravată, reclamanții, instabili psihic, au fost plasați în internare obligatorie de instanța penală în conformitate cu Legea privind protecția socială din 1930. La data de 1 octombrie 2016, a intrat în vigoare o nouă lege, Legea privind internarea persoanelor, prin care internarea obligatorie se aplica celor două cele mai grave categorii de infracțiuni care implicau atac asupra „integrității fizice sau psihice” a terților. Reclamanții au solicitat eliberarea permanentă, argumentând că actele comise nu mai îndeplineau condițiile pentru internare în conformitate cu noua lege. Cererile lor au fost respinse ca urmare a faptului că tulburările mintale de care sufereau nu erau stabilizate și că nu au finalizat perioada de probațiune de 3 ani prevăzută de lege pentru a beneficia de eliberare permanentă. Curtea de Casație a respins recursurile acestora pe motive de drept.

 

Într-o hotărâre din 8 octombrie 2019, o cameră a Curții Europene a constatat în unanimitate că nu a existat o încălcare a articolului 5, alin. (1) și (4). Cazul a fost înaintat Marii Camere în urma solicitării reclamanților.

 

În drept –

 

Articolul 5, alin. (1): Curtea a constatat că măsura privativă de libertate dispusă împotriva reclamanților avea în continuare un temei juridic valabil și că privarea lor de libertate a fost legală. În special:

 

(a) În ceea ce privește privarea de libertate – nu s-a contestat faptul că privarea de libertate intra în domeniul de aplicare a articolului 5, alin. 1, lit. e): aceștia nu au fost condamnați pentru vreo infracțiune și nu li s-a impus nicio sancțiune, însă a fost constatată lipsa răspunderii penale având în vedere tulburările mintale de care sufereau; internarea obligatorie s-a impus ca măsură de prevenție, neavând caracter punitiv.

 

(b) În ceea ce privește legalitatea privării de libertate – Curtea a luat în considerare următoarele:

 

(i) modificările legislative în cauză și întrebarea adresată Curții: Deși Legea privind internarea persoanelor se aplica, în principiu, tuturor cauzelor pendinte, aceasta nu prevedea măsuri tranzitorii specifice pentru acele persoane, precum reclamanții, care au fost cărora li s-a aplicat măsura privativă de libertate în conformitate cu regimul legislativ anterior și care au comis fapte care nu mai atingeau noul prag, mai înalt.

 

(ii) aplicarea noilor măsuri legislative de către instanțele naționale: Instanțele naționale au constatat că legalitatea internării dispuse împotriva reclamanților nu a fost prejudiciată de modificările legislative în cauză. Mai exact, Curtea de Casație a hotărât că deciziile din cauzele reclamanților au devenit res judicata și că ordinele de internare obligatorie emise erau definitive. Articolul 5, alin. (1) nu arăta că o măsură definitivă de internare obligatorie nu mai era impusă legal din cauza modificărilor aduse legislației în faza de executare. În plus, evaluarea stării mintale și declararea gradului de periculozitate al unei persoane nu se făcea doar în baza infracțiunilor pentru care aceasta a fost plasată în arest, ci și în baza unei game de factori de risc. A reieșit astfel că sistemul național a prevăzut două etape succesive pentru internarea obligatorie care erau prevăzute de prevederi și criterii diferite. Prima etapă a fost cea a procedurilor judiciare care au avut ca rezultat decizia de a impune. Această decizie și-a menținut valabilitatea pe parcursul internării atât timp cât nu s-a pronunțat o sentință definitivă pentru eliberare. După impunerea măsurii, a început a doua etapă, pe parcursul căreia diviziile pentru protecție socială de la instanțele de judecată ulterioare sentinței (IJUS) au evaluat situația persoanelor aflate la intervale regulate și au examinat cererile deținuților cu privire la modificarea unor aspecte practice sau la eliberare. Se aplicau reglementări diferite, în special cu privire la condițiile pentru eliberarea definitivă, pentru care IJUS trebuiau să evalueze dacă tulburările mintale ale unei persoane se stabilizaseră suficient și, luând în considerare o gamă de factori de risc, dacă exista riscul ca faptele respective susceptibile a fi pedepsite ar fi putut fi comise din nou. Având în vedere interpretarea dispozițiilor de drept intern a Curții de Casație, având în vedere că reclamanților nu li se acordase eliberarea definitivă, privarea acestora de libertate s-a întemeiat în continuare pe hotărârile curții care, deși pronunțate în temeiul legislației anterioare, își mențineau forța obligatorie.

 

Cu privire la persoanele plasate în temeiul unei sentințe care a devenit res judicata anterior datei de 1 octombrie 2016, acțiunile IJUS erau limitate la decizii privind extinderea măsurii, aspecte practice cu privire la executarea pedepsei și asupra posibilei eliberări a unor persoane. În opinia Curții, abordarea instanțelor naționale în speța de față nu a fost nici arbitrară, nici vădit nerezonabilă.

 

(iii) Cu privire la compatibilitatea abordării coroborate cu articolul 5, alin. (1), lit. e): În speța de față nu s-a contestat faptul că cele trei condiții ale hotărârii Winterwerp împotriva Țărilor de Jos (1979) au fost satisfăcute: respectiv, s-a dovedit în mod cert că reclamanții erau alienați, că tulburările mintale de care sufereau erau de o natură sau de un grad care să justifice internarea obligatorie, și că tulburările au persistat pe toată durata de internare. La evaluarea persistenței tulburărilor mintale, Convenția nu impune autorităților să ia în considerare natura faptelor comise de persoana respectivă care au dus la internarea obligatorie. Cu privire la persistența tulburărilor, dreptul intern a introdus o perioadă de evaluare automată pe parcursul căreia persoanele aflate în internare obligatorie puteau, printre altele, să justifice că starea de sănătate mintală s-a stabilizat și că nu mai reprezentau un pericol pentru societate, precum și să solicite anumite demersuri de ordin practic pentru executarea ordinului, inclusiv, ca și în cazul reclamanților, eliberarea definitivă. Potrivit secțiunii 66 a legii privind internarea persoanelor, aceasta putea fi acordată doar prin îndeplinirea cumulativă a două condiții, respectiv: finalizarea unei perioade de probațiune de trei ani și demonstrarea faptului că tulburarea mintală s-a stabilizat suficient, pentru a se asigura că nu mai există posibilitatea rezonabilă ca persoana plasată în internare, în baza tulburării mintale, și în posibilă combinație cu alți factori, să comită noi infracțiuni prin vătămarea sau amenințarea integrității fizice sau psihice a unor terțe persoane. Astfel, pentru a decide cu privire la eliberarea sau plasarea în continuare în internare obligatorie a persoanei, la momentul evaluării, au fost luate în considerare doar starea de sănătate mintală a persoanei internate și riscul de recidivă de la acel moment. IJUS a evaluat solicitările de eliberare definitivă ale reclamanților în lumina considerentelor respective. Nu s-a luat în considerare natura faptelor susceptibile de a fi sancționate care au fost comise, care au reprezentat elementul de bază al internării acestora. Prin contrast, IJUS a evaluat dacă tulburările lor mintale s-au stabilizat la un nivel suficient și, în lumina informațiilor disponibile, a constatat că acest lucru nu s-a întâmplat. În acest sens, IJUS a examinat dacă tulburările mintale au persistat în conformitate cu articolul 5, alin. (1), lit. e). În orice caz, pe parcursul celei mai recente evaluări periodice a situației reclamanților, IJUS a considerat că încă exista un risc crescut ca aceștia să comită infracțiuni cu violență.

 

Concluzie: nicio încălcare (unanimitate)

 

Articolul 5, alin. (4): Având în vedere concluzia că internarea reclamanților a fost legală, articolul 5, alin. (4) nu impunea în acest caz să se emită ordinul de eliberare imediată. În plus, reclamanții au beneficiat de evaluarea judiciară anuală automată a IJUS, în cadrul căreia au putut înainta, printre altele, solicitările de eliberare și au putut face recurs la Curtea de Casație. Între hotărârile IJUS și cele din recurs se scursese un termen de sub o lună. Reclamanții nu au susținut că nu au avut la dispoziție o cale de atac judiciară care să se pronunțe prompt cu privire la legalitatea internării lor și a solicitărilor de eliberare. Singura lor plângere a constat în faptul că a fost imposibil să li se asigure eliberarea definitivă și imediată în baza perioadei de probațiune de trei ani impusă prin noua lege.

 

Într-adevăr, respectiva cerință părea, în principiu, să împiedice realizarea dreptului, consacrat de articolul 5, alin. (4), de a obține o hotărâre judiciară prin care se decidea anularea detenției în cazul în care se dovedea nelegală. Cu toate acestea, Curtea a trebuit să se limiteze la a verifica dacă maniera în care legea a fost aplicată în circumstanțele specifice ale cazului era în conformitate cu Convenția, și nu să decidă in abstracto. În cauza de față, instanțele naționale au refuzat solicitarea reclamantului de eliberare definitivă pe motivul că niciuna dintre cele două condiții cumulative aferente secțiunii 66 a legii privind internarea persoanelor nu au fost îndeplinite. Astfel, condiția de probațiune nu a fost decisivă, întrucât starea lor de sănătate mintală nu s-a îmbunătățit suficient. În continuare, Curtea a salutat faptul că, între timp, Curtea de Casație a interpretat secțiunea 66 în lumina articolului 5, alin. (1) și (4), decizând că unei persoane care nu mai era periculoase putea să i se acorde eliberarea definitivă, chiar dacă perioada de probațiune de trei ani nu era finalizată.

 

Concluzie: nicio încălcare (unanimitate)

 

(A se vedea și Winterwerp împotriva Țărilor de Jos, 24 octombrie 1979; Radomilja și alții împotriva Croației [GC], 37685/10 și 22768/12, 20 martie 2018, Rezumat juridic; Ilnseher împotriva Germaniei [GC], 10211/12 și 27505/14, 4 decembrie 2018, Rezumat juridic)