Institutul Român pentru Drepturile Omului

E.G. împotriva Republicii Moldova - 37882/13

Rezumat    comentariu

E.G. împotriva Republicii Moldova - 37882/13 (rezumat juridic)

[Traducere IRDO]

Hotărârea din 13.04.2021 [Secția a II-a]

Articolul 3

Obligații pozitive

Eșecul autorităților de a pune în executare sancțiunea aplicată agresorului sexual ca urmare a acordării și, ulterior, a anulării amnistiei: încălcare

Articolul 8

Obligații pozitive

Eșecul autorităților de a pune în executare sancțiunea aplicată agresorului sexual ca urmare a acordării și, ulterior, a anulării amnistiei: încălcare

Artiolul 35

Articolul 35, alin. (1)

Termenul de 6 luni

Luarea în considerare a întregii perioade de neexecutare a pedepsei de către un agresor sexual în scopul aplicării regulii de șase luni: excepție preliminară respinsă

În fapt:  În decembrie 2009, V.B. și alți doi indivizi, printre care R.G., care au fost eliberați în cursul procedurii, au fost condamnați la 5 ani de închisoare pentru agresarea sexuală a reclamantei. Cu toate acestea, V.B. nu a fost arestat și închis imediat.

În hotărârea finală a Curții de Apel din data de 22 mai 2012, lui V.B., care încă se afla în libertate, i-a fost acordată amnistia în conformitate cu Legea privind amnistia, din 2008. Amnistia a fost anulată în iunie 2012, dar i-a fost reacordată în decembrie 2012. În noiembrie 2013, s-a luat o a doua hotărâre de anulare a amnistiei lui V.B., iar la finalul lunii ianuarie 2014, procurorul public a informat poliția și a solicitat localizarea acestuia. Cu toate acestea, s-a observat că în noiembrie 2013 V.B. a părăsit Moldova și a plecat în Ucraina. De atunci, în ciuda existenței unui mandat internațional de arestare, V.B. nu a fost localizat.

Temei juridic: Articolele 3 și 8:

(a) Admisibilitate:

Nu toate situațiile continuate sunt identice. În orice situație, reclamanții au trebuit să se asigure că pretențiile lor erau prezentate Curții fără întârziere excesivă odată ce devenea clar că nu exista nicio posibilitate realistă a unui rezultat favorabil în ceea ce privește plângerile lor la nivel național.

Ca răspuns la argumentul Guvernului potrivit căruia reclamanta ar fi trebuit să depună cererea la Curte în termen de 6 luni de la hotărârea de acordare a amnistiei din mai 2012, Curtea a constatat că principalul aspect al plângerii reclamantei în temeiul articolelor 3 și 8 privea impunitatea de facto a lui V.B. pentru agresiunea sexuală comisă împotriva ei. Eșcurile specifice privitoare la aceste plângeri, respectiv presupusa acordare ilegală a amnistiei și presupusa lipsă de acțiune a autorităților de localizare a lui V.B., erau legate inextricabil. Din acest motiv, întreaga perioadă în care autoritățile nu au reușit să pună în executare sancțiunea penală aplicată lui V.B. a trebuit luată în considerare în vederea aplicării regulii de șase luni.

Astfel, totalitatea eșecurilor autorităților moldovene putea fi privită ca situație continuă. Mai mult, posibilitatea ca autoritățile moldovene să pună în executaresancțiuneaasupra lui V.B. a devenit nerealistă.

Concluzie: excepție respinsă (regula de șase luni).

(b) Pe fond:

Violul și agresiunea sexuală gravă au reprezentat un tratament care intră în sfera de aplicare a articolului 3 al Convenției, iar aceste infracțiuni au implicat, de asemenea, în mod obișnuit, valori fundamentale și aspecte esențiale ale „vieții private” în înțelesul articolului 8. Plângerile reclamantei au putut fi astfel examinate împreună în baza acestor două articole.

În temeiul articolului 2 al Convenției, obligația autorităților de a desfășura o anchetă penală efectivă poate fi interpretată și ca impunerea unei obligații asupra statelor de a pune în executare sentința finală fără întârzieri nejustificate. Executarea pedepsei aplicate în contextul dreptului la viață era parte integrală a obligației procedurale a statului. Aceeași abordare trebuia aplicată în prezenta cauză, iar statele aveau o obligație pozitivă inerentă articolelor 3 și 8 de a aplica pedepsele pentru infracțiuni sexuale.

Amnistia și grațierea nu pot fi acceptate în cazuri de tortură sau rele tratamente aplicate de agenți de stat. Acest principiu se aplică și actelor de violență comise de persoane fizice. Cu toate acestea, amnistierile și grațierile erau esențialmente chestiuni de drept intern al statelor membre și, în principiu, nu erau incompatibile cu dreptul internațional, cu excepția cazului în care priveau acte care constituiau încălcări grave ale drepturilor fundamentale ale omului. Agresiunea sexuală comisă asupra reclamantei a constituit o încălcare gravă a dreptului acesteia la protecție față de vătămare corporală și psihologică, precum și acordarea amnistiei unuia dintre infractorii agresiunii nu corespund, în circumstanțele specifice a cazului, cu obligațiile statului răspunzător în temeiul articolelor 3 și 8 ale Convenției.

Nu exista o practică unitară la nivelul Curții de Apel cu privire la aplicarea Legii amnistiei din 2008. Lui R.G., care se aflase într-o situație similară cu V.B. și care deja executase o parte a pedepsei, i-a fost respinsă cererea de acordarea a amnistiei. În cazul lui V.B. judecătorii Curții de Apel și-au exercitat astfel puterile descreționare pentru minimalizarea consecințelor unui act ilegal extrem de grav, în loc să arate că asemenea acte nu pot fi tolerate sub nicio formă.

În timp ce acordarea amnistiei lui V.B. a fost finalmente anulată, faptul că a beneficiat de aceasta pentru o perioadă totală de aproximativ un an contravenea obligațiilor procedurale ale articolele 3 și 8, în special având în vedere că i-a fost permis să părăsească Moldova la scurt timp înainte de adoptarea ultimei hotărâri de anulare a amnistiei.

În ceea ce privește nivelul suficient al măsurilor adoptate de autorități pentru executarea pedepsei de către V.B., în perioadele în care amnistia nu se aplica, Curtea a constatat că autoritățile statului nu ar fi luat în considerare prima hotărâre, din 29 iunie 2012, de a anula amnistia. Acestea l-au arestat în octombrie 2012, însă l-au eliberat în aceeași zi în baza hotărârii din 22 mai 2012, care era deja anulată și care nu mai avea putere de lege la acel moment. În opinia Curții aceasta reprezenta, în cel mai bun caz, o lipsă de coordonare între diferitele servicii ale statului, care a dus la eliberarea lui V.B. fără un temei legal valabil.

Ultima hotărâre de anulare a amnistiei, din 18 noiembrie 2013, a fost transmisă autorității competente în efectuarea urmăririi penale a lui V.B. la peste două luni de la adoptare. În opinia biroului procurorului public această perioadă de timp nu respecta reglementările interne. Deși s-a stabilit ulterior că V.B. a părăsit țara până în data de 18 noiembrie, eliberarea de autorități a avizului de urmărire penală în Comunitatea Statelor Independente trebuia să fie decalată în mod corespunzător. Mai mult, avizul de urmărire penală internațională nu a fost eliberat până în 2015 și nu exista nicio explicație la dosar cu privire la această întârziere. Aceste întârzieri nu respectau cerința de diligență rezonabilă și celeritate.

În concluzie, acordarea amnistiei lui V.B. și eșecul autorităților de a pune în executare pedeapsa acestuia nu au fost compatibile cu obligațiile pozitive ale statului Moldovei potrivit articolelor 3 și 8 ale Convenției.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 41: 10.000 de euro cu titlu de prejudiciu moral.

(A se vedea și M.C. împotriva Bulgariei, 39272/98, 4 decembrie 2003, Rezumat juridic; Marguš împotriva Croației[GC], 4455/10, 27 mai 2014, Rezumat juridic; Kitanovska Stanojkovic și alții împotriva „Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei”, 2319/14, 13 octombrie 2016, Rezumat juridic; Akelienė împotrivaLithuaniei, 54917/13, 16 octombrie 2018, Rezumat juridic; Makuchyan și Minasyan împotriva Azerbaidjanului și Ungariei, 17247/13, 26 mai 2020, Rezumat juridic)