Institutul Român pentru Drepturile Omului

Bivolaru și Moldovan împotriva Franței - 40324/16 și 12623/17

Comentariu    rezumat

În cauza Bivolaru și Moldovan împotriva Franței (cererile nr. 40324/16 și 12623/17) Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a decis în unanimitate că în cazul cererii depuse de dl. Moldovan a existat o încălcare a articolului 3 din Convenția europeană privind drepturile omului (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante), însă nu a constatat încălcarea articolului 3 în cazul cererii depuse de dl. Bivolaru.

Caracterul jus cogens al interzicerii torturii, a tratamentelor inumane sau degradante este reflectat inclusiv de faptul că această garanție este inserată în prevederile constituționale de la nivel național. Dubla garantare a interzicerii torturii – în cadrul juridic național cât și prin raportare la cadrul juridic internațional – nu determină, de plano, respectarea efectivă a acesteia.

Speța are ca situație-premisă predarea reclamanților efectuată de către statul francez în favoarea autorităților române, în baza mandatelor europene de arestare pentru executarea pedepselor cu închisoarea. Curtea a trebuit să stabilească condițiile aplicării prezumției de protecție echivalentă în asemenea circumstanțe. Obligațiile juridice asumate de Statele Părți la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în temeiul dreptului internațional trebuie să fie compatibile cu obligațiile care decurg din dreptul convențional. Astfel, o măsură luată pentru realizarea obligațiilor juridice internaționale trebuie să fie justificată din punctul de vedere al garantării protecției drepturilor fundamentale, care trebuie să fie echivalentă sau aflată la un nivel similar.

În anul 2015, Tribunalul Județean Mureș l-a condamnat pe dl. Moldovan la 7 ani și 6 luni de închisoare pentru infracțiuni de trafic de persoane comise în anul 2010 în România și Franța. După proces, reclamantul a revenit în Franța. În aprilie 2016, autoritățile române au emis un mandat european de arestare pe numele dlui. Moldovan pentru executarea pedepsei cu închisoarea.

În luna iunie a anului 2016 reclamantul, care se afla sub supravegherea instanței franceze, a fost arestat în baza mandatului european de arestare. În procedurile desfășurate în  fața Diviziei de Investigații din cadrul Curții de Apel Riom reclamantul a susținut că nu putea fi predat autorităților române până când Divizia de Investigații nu solicita și obținea informații suplimentare privind condițiile de detenție din România. Divizia a obținut informațiile respective, iar în iulie 2016 a decis că nu existau obstacole privind predarea dlui. Moldovan. Față de decizia adoptată de autoritățile franceze, domnul Moldovan a declarat apel însă această cale de atac a fost respinsă pe data de 10 august 2016, 16 zile mai târziu fiind predat autorităților române.

Dl. Bivolaru, liderul unei mișcări spirituale de yoga din anul 1990, a fost judecat în anul 2004 în România. În anul 2005, domnul Bivolaru a solicitat azil politic în Suedia, iar autoritățile acestui stat i-au emis un permis de ședere permanentă pentru refugiați, cu ajutorul căruia a putut să călătorească începând cu anul 2007. În decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de  14 iunie 2013, dl. Bivolaru a fost condamnat in absentia la 6 ani de închisoare pentru întreținerea de relații sexuale cu un minor. În iunie 2013 Tribunalul Județean Sibiu a emis un mandat european de arestare în vederea executării pedepsei respective.

În februarie 2016 dl. Bivolaru a fost arestat la Paris, unde călătoarea sub o identitate falsă utilizând documente de identitate bulgare. În procedurile desfășurate în fața Diviziei de Investigații a Curții de Apel Paris, domnul Bivolaru a atacat executarea mandatului european de arestare, susținând că Suedia i-a acordat statut de refugiat, iar motivele de condamnare religioase și politice din România îl puneau în pericolul de a fi supus unui tratament inuman și degradant, ceea ce însemna că nu putea fi predat autorităților române.

Divizia de Investigații a efectuat anchete suplimentare, iar autoritățile suedeze au furnizat informații detaliate, specificând că nu au demarat procedurile de retragere a statutului de refugiat în relație cu domnul Bivolaru.

În iunie 2016, Divizia de Investigații a solicitat predarea dlui. Bivolaru autorităților judiciare române. Aceasta a constatat că predarea reclamantului fusese solicitată pentru executarea unei pedepse corespunzătoare unei infracțiuni obișnuite, iar după analiza jurisprudenței Curții a concluzionat că afirmația reclamantului că ar fi fost condamnat pentru opinii politice reprezenta o simplă acuzație, fiind lipsită de orice fundament. De asemenea, Divizia a constatat că nu era în atribuțiile sale să afle dacă reclamantul se afla în fața riscului de a fi supus unui tratament inuman sau degradant în ceea ce privește condițiile de detenție din România.

Dl. Bivolaru a declarat apel împotriva hotărârii, însă Curtea de Casație a respins apelul în data de 12 iulie 2016, hotărând că statutul de refugiat conferit de autoritățile suedeze nu constituia un impediment în executarea mandatului european de arestare. În iulie 2016, dl. Bivolaru a solicitat amânarea predării către autoritățile române, însă Curtea a refuzat solicitarea. Dl. Bivolaru a fost transferat în România în conformitate cu mandatul european de arestare și închis, iar în septembrie 2017 a fost eliberat condiționat.

Cei doi reclamanți s-au adresat instanței de la Strasbourg în baza articolului 3 al Convenției, susținând că prin predarea lor către autoritățile române în baza mandatelor de arestare europene exista riscul ca aceștia să fie supuși unor tratamente inumane sau degradante. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată cu solicitarea de a decide în ce măsură au fost respectate condițiile pentru aplicarea prezumției de protecție echivalentă. Astfel, Curtea Europeană trebuia să constate dacă autoritatea care executa mandatul european de arestare se asigurase că prin executarea acestuia protecția drepturilor garantate de Convenție nu ar fi fost deficitară. De asemenea, Curtea a verificat dacă exista un risc real și individualizat de încălcare a drepturilor prevăzute de Convenție în cazul executării mandatelor de arestare europene.

Curtea a constatat că, în cazul cererii dlui. Moldovan, cele două condiții pentru aplicarea prezumției de protecție echivalentă au fost respectate, respectiv absența unei marje de apreciere din partea autorităților și aplicarea întregului potențial al mecanismului de supraveghere prevăzut de legislația UE.

Astfel, în ceea ce privește marja de apreciere a autorităților naționale, Curtea a observat că obligația legală a autorității judiciare care executa mandatul european de arestare se baza pe prevederile Deciziei Cadru 2002/584/JHA, interpretate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene(CJUE) în hotărârea în cauza Aranyosi și Căldăraru.

Așadar, potrivit jurisprudenței CJUE, autoritatea judiciară de executare putea deroga, în circumstanțe extraordinare, de la principiile încrederii și recunoașterii reciproce între statele membre prin amânarea sau refuzarea execuției mandatului european de arestare. Pentru a evalua dacă în cazul contestației depuse de reclamant cu privire la riscurile de a fi deținut în România în condiții contrare articolului 4 al Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (care oferă protecție echivalentă cu articolul 3 din Convenție), autoritatea judiciară de executare trebuia să evalueze dacă existau deficiențe sistemice în statul care emisese mandatul european de arestare.

Curtea a constatat convergența dintre reglementările CJUE și cele care reieșeau din jurisprudența proprie cu privire la stabilirea unui risc real și individual. În cazul în care Divizia de Investigații ar fi făcut evaluarea sus-menționată ar fi constatat că există riscul ca reclamantul să fie supus unui tratament inuman și degradant în ceea ce privește condițiile de detenție. Însă, puterea discreționară acordată autorităților judiciare de executare trebuie exercitată în cadrul strict prevăzut de jurisprudența CJUE. În asemenea circumstanțe, nu se concluziona că autoritățile judiciare de executare se bucurau de o marjă de apreciere autonomă, în cazul în care trebuiau să decidă executarea sau neexecutarea unui mandat european de arestare, care ar fi condus la neaplicarea prezumției de protecție echivalentă.

În ceea ce privește aplicarea întregului potențial al mecanismului de supraveghere prevăzut de legislația UE, Curtea nu a constatat dificultăți grave, în lumina jurisprudenței CJUE, care să conducă la concluzia că ar fi fost necesară o hotărâre preliminară din partea CJUE. Astfel s-a constatat că și cea de-a doua condiție a aplicării prezumției de protecție echivalentă a fost îndeplinită.

În continuare, Curtea de la Strasbourg a evaluat dacă au existat motive serioase care impuneau autorității judiciare de executare să verifice dacă executarea mandatului european de arestare presupunea un risc real și individual ca reclamantul să fie supus unui tratament contrar articolului 3, în baza condițiilor de detenție din România. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a luat act de dovezile înaintate de reclamant cu privire la condițiile precare de detenție din România, în special cele de la Penitenciarul Gherla, unde urma să fie încarcerat. Deși au fost solicitate informații adiționale României, autoritatea judiciară de executare a considerat că executarea mandatului european de arestare nu reprezenta niciun risc de încălcare a articolului 3. Însă, Curtea de la Strasbourg a considerat că informațiile furnizate de România nu au luat în considerare jurisprudența Curții, îndeosebi în ceea ce privește Penitenciarul Gherla, și că acestea au fost furnizate într-o manieră stereotipică. În plus, Curtea a considerat că, deși România nu a exclus posibilitatea ca reclamantul să fie deținut în alt penitenciar, precauțiile luate de autoritatea judiciară de executare nu au fost adecvate pentru a proteja împotriva riscului real a unui tratament inuman și degradant.

Având în vedere analiza efectuată în cauză, Curtea a constatat că există o bază factuală solidă, care rezultă îndeosebi din propria jurisprudență, pentru ca autoritatea judiciară de execuție să stabilească riscul real ca reclamantul să fie expus unui tratament inuman și degradant. Astfel, Curtea a constatat încălcarea articolului 3 al Convenției.

Cererea dlui. Bivolaru cuprindea două aspecte, respectiv: (1) implicațiile statutului său de refugiat și (2) condițiile detenției din România. În ceea ce privește prezumția de protecție echivalentă, s-a observat refuzul Curții de Casație de a solicita o hotărâre a CJUE cu privire la implicațiile executării mandatului european de arestare în cazul în care reclamantului îi fusese acordat statutul de refugiat. Aceasta a reprezentat o problemă reală cu privire la protecția drepturilor fundamentale de către legislația UE și relația acesteia cu protecția conferită prin Convenția de la Geneva din anul 1951, un element care nu fusese examinat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Curtea de la Strasbourg a considerat că, prin decizia de a nu se adresa CJUE, Curtea de Casație a luat o hotărâre fără aplicarea întregului potențial al mecanismului internațional pentru supravegherea drepturilor fundamentale. Astfel nu s-a aplicat prezumția de protecție echivalentă.

Așadar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evaluat gradul în care autoritatea judiciară de executare a examinat dacă exista un risc real ca reclamantul să fie supus unor persecuții în baza viziunilor sale politice și religioase în cazul în care se executa mandatul european de arestare. Astfel, trebuie să decidă dacă exista riscul unui tratament contrar articolului 3. Curtea a observat că în procedurile desfășurate în fața instanței naționale, reclamantul s-a bazat în primul rând pe statutul său de refugiat și pe principiul nereturnării prevăzut în Articolul 33 al Convenției de la Geneva. De asemenea, în ceea ce privește Decizia Cadru cu privire la mandatul european de arestare, aceasta nu prevedea motive de neexecutare a mandatului european de arestare având în vedere statutul de refugiat a unei persoane care urma să fie predată. De asemenea, autoritățile suedeze au menționat că urmau să mențină statutul de refugiat, dar nu au examinat dacă riscul de persecuție din țara de origine încă exista, la 10 ani de la acordarea statutului.

În plus, din dovezile înaintate Curții nu reieșea că reclamantul risca să fie persecutat din motive religioase în cazul în care ar fi fost predat României. De asemenea, autoritățile judiciare de executare au arătat că executarea mandatului european de arestare nu avea un scop discriminatoriu, în special cu privire la opiniile politice ale reclamantului. În ceea ce privește descrierea condițiilor de detenție din România furnizate de reclamant, Curtea a considerat că acestea nu erau suficiente pentru a sprijini cererea de neexecutare a mandatului european de arestare, nefiind suficient de detaliate pentru a constitui dovezi pentru existența unui tratament contrar articolului 3.

În aceste circumstanțe, Curtea a hotărât că nu a existat o bază factuală solidă care să determine autoritatea judiciară de executare să identifice existența unui risc real de încălcare a articolului 3 al Convenției și să refuze executarea mandatului european de arestare pe acest temei. Așadar, în acest caz, nu s-a constatat încălcarea articolului 3 al Convenției.