Institutul Român pentru Drepturile Omului

Bivolaru și Moldovan împotriva Franței - 40324/16 și 12623/17

Rezumat    comentariu

Bivolaru și Moldovan împotriva Franței- 40324/16 și 12623/17

[Traducere IRDO]

Hotărârea din 25.03.2021 [Secția V]

Articolul 3

Tratamente degradante

Tratamente inumane

Predarea unui reclamant autorităților române în temeiul unui mandat european de arestare, în situația în care exista un risc real de condiții inadecvate de detenție: încălcare

Predarea unui reclamant, recunoscut ca refugiat de către autoritățile suedeze, autorităților române în temeiul unui mandat european de arestare, în absența unui risc real de persecuție sau a condițiilor inadecvate de detenție: nicio încălcare

În fapt – Autoritatea judiciară franceză de executare a executat două mandate europene de arestare, în temeiul cărora a predat reclamanții (ambii de origine română, unul dintre aceștia fiind recunoscut ca refugiat de către autoritățile suedeze) autorităților române în scopul executării de către aceștia a pedepselor cu închisoarea.

În drept – Articolul 3 (primul reclamant)

(a) Aplicarea prezumției de protecție echivalentă – Aplicarea prezumției de protecție echivalentă în sistemul juridic al Uniunii Europene (UE) era supusă la două condiții: absența oricărei marje de manevră din partea autorităților naționale și punerea în aplicare a întregului potențial al mecanismului de supraveghere prevăzut de legislația UE. În primul rând, pretinsa încălcare a unui drept protejat de Convenție trebuia să decurgă dintr-o obligație legală internațională a statului pârât, în executarea căreia autoritățile naționale nu aveau nicio putere de apreciere sau marjă de manevră. În al doilea rând, trebuia să se pună în aplicare întregul potențial al mecanismului prevăzut de legislația UE pentru supravegherea respectării drepturilor fundamentale, pe care Curtea îl recunoscuse ca asigurând o protecție a drepturilor omului echivalentă cu cea prevăzută de Convenție.

A doua condiție pentru aplicarea prezumției de protecție echivalentă trebuia aplicată fără formalism excesiv și luând în considerare caracteristicile specifice ale mecanismului de supraveghere în cauză. Nu avea niciun scop util ca punerea în aplicare a prezumției respective să fie supusă unei cerințe ca instanța internă să solicite o decizie de la Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în toate cauzele, fără excepție, inclusiv în acele cauze în care nu au apărut probleme serioase în ceea ce privește protecția drepturilor fundamentale de legislația UE,sau a celor în care CJUE a statuat deja cu exactitate modul în care dispozițiile aplicabile ale legislației UE trebuie interpretate într-o manieră compatibilă cu drepturile fundamentale.

În ceea ce privește prima condiție, cerința impusă de CJUE de stabilire a existenței unui risc real și individual pentru ca autoritatea judiciară de executare să poată deroga de la principiile încrederii și recunoașterii reciproce între statele membre, prin amânarea sau chiar refuzarea executării unui mandat european de arestare era în concordanță cu jurisprudența Curții. Curtea a impus autorităților naționale obligația de a evalua concret existența unui risc real și individualizat ca persoana în cauză să fie supusă unui tratament contrar articolului 3, în statul emitent, din cauza condițiilor sale de detenție. Cu toate acestea, puterea discreționară a autorității judiciare de a evalua faptele și circumstanțele și consecințele juridice pe care le-au presupus acestea a trebuit să fie exercitată în cadrul strict delimitat de jurisprudența CJUE și pentru a asigura executarea unei proceduri legale în deplină conformitate cu legislația UE, și anume cu articolul 4 din Carta Drepturilor Fundamentale, care garantează o protecție echivalentă cu cea prevăzută de articolul 3 din Convenție. În aceste condiții, nu s-ar putea spune că autoritatea judiciară de executare se bucură de o marjă autonomă de manevră pentru a decide dacă execută sau nu un mandat european de arestare, astfel încât să împiedice aplicarea prezumției unei protecții echivalente.

În ceea ce privește a doua condiție, în lumina jurisprudenței CJUE, nu a apărut nicio dificultate serioasă în ceea ce privește interpretarea Deciziei-cadru din 2002 privind mandatul european de arestare și compatibilitatea acesteia cu drepturile fundamentale, care să conducă la concluzia că ar fi trebuit solicitată de la CJUE o hotărâre preliminară. Astfel, a doua condiție fusese îndeplinită.

Prin urmare, în prezenta cauză a fost aplicată prezumția protecției echivalente.

(b) Acuzația potrivit căreia protecția drepturilor garantate de Convenție a fost în mod evident deficitară – În hotărârea din cauza Romeo Castaño împotriva Belgiei, Curtea a admis că un risc real pentru persoana a cărei predare a fost solicitată de a fi supusă unui tratament inuman și degradant, din cauza condițiilor de detenție în statul emitent, constituie un motiv legitim pentru refuzul de executare a mandatului european de arestare și, prin urmare, de cooperare cu acel stat.

Reclamantul a adus dovezi temeinice și detaliate care indicau deficiențe sistemice sau generalizate în închisorile statului emitent. Totuși, având în vedere informațiile furnizate de autoritățile române, autoritatea judiciară de executare a ignorat existența unui risc de încălcare a articolului 3 în cazul său.

Cu toate acestea, (i) informațiile furnizate de România nu au fost plasate suficient în contextul jurisprudenței Curții cu privire la supraaglomerarea endemică în închisoarea unde urma să fie deținut reclamantul, unde ar fi avut un spațiu personal cuprins între 2 și 3 mp; (ii) celelalte aspecte, precum libertatea de a se deplasa în incintă și activitățile în afara celulei, au fost descrise într-o manieră stereotipă și nu au fost luate în considerare la evaluarea riscului; și (iii) recomandarea făcută de autoritatea judiciară de executare ca reclamantul să fie deținut într-o instituție care oferă condiții identice, dacă nu mai bune, a fost insuficientă pentru a exclude un risc real de tratament inuman sau degradant, deoarece nu a permis evaluarea acestui risc cu privire la o instituție specifică, iar multe închisori nu au oferit condiții de detenție conforme cu standardele Curții.

În consecință, autoritatea judiciară de executare a avut o bază factuală suficient de solidă, derivată în special din jurisprudența Curții, pentru a stabili existența unui risc real pentru reclamant de a fi expus unui tratament inuman sau degradant din cauza condițiilor de detenție din România și, prin urmare, nu ar fi putut să subscriepur și simplu declarațiilor făcute de autoritățile române. Prin urmare, protecția drepturilor fundamentale fusese vădit deficitară, astfel încât prezumția unei protecții echivalente a fost respinsă.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 3 ( al doilea reclamant)

(a) Statutul de refugiat al reclamantului

(i) Aplicarea prezumției de protecție echivalentă – În privința celei de-a doua condiții, Curtea de Casație a respins cererea reclamantului de a sesiza CJUE în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, cu privire la implicațiile pentru executarea unui mandat european de arestare, a acordării statutului de refugiat de către un stat membru unui cetățean al unei țări terțe, care ulterior a devenit și stat membru. Aceasta a reprezentat o problemă reală și serioasă în ceea ce privește protecția drepturilor fundamentale prin legislația UE și relația acesteia cu protecția acordată de Convenția de la Geneva din 1951, problemă pe care CJUE nu o examinase anterior. Ca atare, Curtea de Casație a hotărât fără ca întregul potențial al mecanismului internațional relevant de supraveghere a drepturilor fundamentale - în principiu echivalent cu cel al Convenției - să fi fost pus în aplicare. Prin urmare, prezumția protecției echivalente nu s-a aplicat și nu a fost necesar să se pronunțe asupra primei condiții.

(ii) Dacă predarea reclamantului a fost contrară articolului 3 – Nu a fost în sarcina Curții să se pronunțe asupra relației dintre protecția refugiaților în temeiul Convenției de la Geneva și a normelor juridice ale UE, în special a Deciziei-cadru. Domeniul de aplicare al evaluării sale s-a limitat la a constata dacă, în circumstanțele specifice ale cauzei, executarea mandatului european de arestare a presupus sau nu încălcarea articolului 3. Mai mult, Convenția și protocoalele la aceasta nu protejau dreptul de azil. Articolul 3 interzicea returnarea oricărui străin care intră în jurisdicția unui stat contractant, în care se confruntă cu un risc real de a fi supus unor tratamente inumane sau degradante sau chiar tortură, și cuprindea interdicția de returnare în sensul Convenției de la Geneva (N.D. și N.T. împotriva Spaniei [GC]). Nu era de competența Curții să stabilească dacă o decizie de acordare a statutului de refugiat luată de autoritățile unui stat parte la Convenția de la Geneva ar trebui interpretată ca a conferi același statut persoanei în cauză în toate celelalte state părți la această convenție (M.G. împotriva Bulgariei).

Decizia-cadru nu a inclus niciun motiv de neexecutare referitor la statutul de refugiat al persoanei a cărei predare a fost solicitată. Cu toate acestea, autoritățile suedeze au considerat că există suficiente dovezi că reclamantul riscă să fie persecutat în țara sa de origine, pentru a justifica acordarea statutului de refugiat. Autoritatea judiciară de executare a considerat că acest statut era un factor de care trebuia să țină cont în mod special și pe care trebuia să-l reconcilieze cu principiul încrederii reciproce, dar care nu constituia automat o derogare de la acest principiu care putea în sine să justifice refuzul executării mandatului european de arestare. Mai mult, autoritățile judiciare de executare au examinat dacă situația individuală a reclamantului a împiedicat predarea acestuia autorităților române, în circumstanțele prevalente la momentul deciziei acestora (Shiksaitov împotriva Slovaciei).

Serviciul de investigații criminale a făcut schimb de informații cu autoritățile suedeze, care au propus să mențină statutul de refugiat al reclamantului, dar fără a examina dacă riscul persecuției în țara de origine a reclamantului a persistat la zece ani de la acordarea statutului respectiv.

Mai mult, autoritățile judiciare de executare au constatat că mandatul european de arestare nu urmărea un scop politic și că singurul fapt că reclamantul aparținea Mișcării de Integrare Spirituală în Absolut (MISA) era insuficient pentru a justifica temerile că drepturile sale vor fi încălcate în România din cauza opiniilor sau a convingerilor sale (Amarandei și alții împotriva României). Prin urmare, nimic nu sugerează că cel de-al doilea reclamant, dacă ar fi fost predat, s-ar confrunta în continuare în România cu un risc de persecuție din motive religioase. Ca atare, nu a existat o bază factuală suficient de solidă pentru ca autoritatea judiciară de executare să stabilească existența unui risc real de încălcare a articolului 3 și să refuze executarea mandatului european de arestare din acest motiv.

(b) Risc de tratament inuman sau degradant din cauza condițiilor de detenție din România

Condițiile de aplicare a prezumției de protecție echivalentă au fost îndeplinite în circumstanțele prezentei cauze.

Descrierea condițiilor de detenție de către reclamant, înaintată autorității judiciare de executare, nu a fost suficient de detaliată sau justificată pentru a constitui dovezi prima facie ale unui risc real de tratament contrar articolului 3, în cazul predării sale autorităților române. Astfel, nu a existat nicio obligație din partea autorității respective de a solicita informații suplimentare de la autoritățile române cu privire la viitorul loc de detenție al reclamantului, la condițiile de detenție sau regimul închisorii. Nu a existat o bază factuală solidă pentru ca autoritatea judiciară de executare să stabilească existența unui risc real de încălcare a articolului 3 și să refuze executarea mandatului european de arestare din acest motiv.

Concluzie: nicio încălcare (unanimitate).

Articolul 41: 5.000 EUR primului reclamant, cu titlu de daune morale.

(A se vedea și Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi împotriva Irlandei [GC], 45036/98, 30 iunie 2005, Rezumat juridic– în limba engleză; M.G. împotriva Bulgariei, 59297/12, 25 martie 2014, Rezumat juridic– în limba engleză; Amarandei și alții împotriva României, 1443/10, 26 aprilie 2016;Romeo Castaño împotriva Belgiei, 8351/17, 9 iulie 2019, Rezumat juridic– în limba engleză; N.D. și N.T. împotriva Spaniei [GC], 8675/15 și 8697/15, 13 februarie 2020, Rezumat juridic– în limba engleză; Shiksaitov împotriva Slovaciei, 56751/16 și 33762/17, 10 decembrie 2020, Rezumat juridic– în limba engleză)