Beg S.p.a. împotriva Italiei - 5312/11
Comentariu rezumat
În cauza Beg S.p.a. împotriva Italiei este analizată dimensiunea dreptului la un proces echitabil referitoare la imparțialitatea instanței de judecată. Corectitudinea hotărârii pronunțată de instanța de judecată rezidă, inter alia, în realizarea, de către judecătorii cauzei, a analizei fondului în mod obiectiv, astfel încât să obțină, prin actul final al judecății, expresia adevărului judiciar care corespunde în mod deplin cu adevărul obiectiv.
În evaluarea circumstanțelor cauzei, Curtea a clarificat ab initio unele aspecte referitoare la caracterul imparțial și independent al instanței de judecată, subliniind modul în care aceste elemente sunt corelate în conținutul mai amplu al articolului 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, cerința prevăzută de articolul 6 în temeiul căreia instanța de judecată trebuie să fie independentă și imparțială privește lipsa oricărei prejudecăți sau atitudini părtinitoare a judecătorilor, fiind susceptibilă la multiple interpretări. Pe cale jurisprudențială, Curtea a statuat că aceste cerințe trebuie să fie evaluate potrivit unui demers subiectiv (ținându-se cont de atitudinea personală a judecătorului față de circumstanțele cauzei) respectiv potrivit unui demers obiectiv (care trebuie să fie evaluat în vederea identificării gradului în care instanța a oferit, în special prin compunerea sa, suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială legitimă existentă în relație cu imparțialitatea sa).[1]
Interpretând expresia acces la o instanță Curtea subliniază că aceasta nu semnifică ipso facto accesul la o instanță de drept în sensul clasic, respectiv accesul la un mecanism judiciar de la nivel național. Modalitatea de a califica un mecanism drept judiciar nu depinde în mod direct de forma procedurală în care acesta se constituie (tribunal judiciar sau tribunal arbitral), ci depinde de categorii specifice de problematici supuse soluționării sub rezerva prezentării garanțiilor juridice generale (a se vedea hotărârea pronunțată de Curtea Europeană în cauza Lithgow și alții împotriva Regatului Unit pronunțată la data de 8 iulie 1986). Justiția arbitrală – constituită în temeiul autonomiei de voință a părților- reprezintă o alternativă la justiția statală, menită a prezenta avantajul celerității și acordând o implicare majoră părților în soluționarea finală a procedurii. Cercetând raportul dintre justiția statală și justiția arbitrală, Curtea ajunge, pe cale jurisprudențială, la concluzia potrivit căreia cele două proceduri sunt compatibile, iar justiția arbitrală comportă avantaje incontestabile în raport cu justiția statală (a se vedea hotărârea pronunțată de Curte în cauza Suda împotriva Republicii Cehe, la data de 28 octombrie 2010, cererea nr. 1643/06).
O problemă distinctă pe care Curtea a observat-o în legătură cu soluționarea litigiului pe cale arbitrală constă în delimitarea clară dintre arbitrajul voluntar și arbitrajul obligatoriu, evidențiind raportul dintre primul și aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului. În cazul arbitrajului voluntar, preeminența voinței părților este evidentă: inserând o clauză de arbitraj sau recurgând la o convenție arbitrală părțile achiesează la soluționarea litigiului pe cale arbitrală; această manifestare de voință echivalează cu trecerea în subsidiar a drepturilor garantate de Convenție. Într-adevăr, renunțarea întru totul la garanțiile cuprinse de Convenție printr-o înțelegere arbitrală este posibilă sub rezerva exprimării libere, legale și neechivoce. Derogarea, prin recurgerea la arbitraj, de la prevederile Convenției implică o rațiune specifică, proporțională cu derogarea propriu-zisă, având o importanță corespunzătoare (a se vedea hotărârea pronunțată de Curte în cauza Mutu și Pechstein împotriva Elveției la data de 2 octombrie 2018, cererile nr. 40575/10 și 67474/10).
În opinia Curții, caracteristicile unei instanțe de judecată sunt valabile și în cazul unui tribunal arbitral din perspectiva cerințelor independenței și imparțialității judecătorilor. Pe aceste coordonate, cu titlu de principiu, Curtea reiterează că evaluarea independenței unei instanțe este condiționată, inter alia, de modul de numire membrilor acestuia și durata mandatului lor, existența unor garanții împotriva presiunilor externe și de posibilitatea de a prezenta o aparență de independență (a se vedea hotărârea pronunțată de Curte în cauza Kleyn și alții împotriva Olandei cererea nr. 39343/98). Sub aspectul obiectivității, testul independenței și imparțialității se cuvine a fi observat din perspectivă funcțională apreciindu-se că, în acord cu testul obiectivității, pot apărea îndoieli rezonabile privitoare la imparțialitatea instanței, dacă există legături profesionale, financiare sau personale dintre un judecător și una dintre părțile cauzei. (a se vedea hotărârea pronunțată de Curte în cauza Ramos Nunes de Carvalho e Sá împotriva Portugaliei cererea nr. 55391/13 pronunțată la data de 6 noiembrie 2018).
Analizând circumstanțele concrete ale cauzei, Curtea apreciază ca necesar și oportun să stabilească în ce măsură existența unui acord valabil de arbitraj voluntar este de natură să determine renunțarea reclamantului la garanțiile prevăzute de articolul 6 din Convenție și, în special, la dreptul de a avea acces la o instanță independentă și imparțială. Curtea consideră întemeiată susținerea reclamantului în temeiul căreia, în absența unei dezvăluiri exprese a relației profesionale dintre arbitrul N.I. și ENEL – entitatea mamă a ENEL POWER – se poate prezuma în mod temeinic că interesele economice dintre arbitru și ENEL nu existau.
Renunțarea la cerința imparțialității, în mod similar cu orice act de renunțare realizat în sfera juridică, trebuie să fie exprimată în mod clar și fără echivoc. În cauza de față, Curtea reține că argumentele autorităților naționale se fundamentează pe o simplă prezumție de cunoaștere care nu este susținută de dovezi concrete. Coroborând acest aspect cu cerința manifestării explicite a renunțării la cerința de imparțialitate a arbitrului, instanța europeană apreciază că nu poate opera o prezumție de cunoaștere și de acceptare a renunțării în defavoarea reclamantului.
Cu privire la pertinența susținerilor reclamantului asupra valabilității solicitării de retragere a arbitrului asupra căruia plana suspiciunea lipsei de imparțialitate, Curtea a observat că reclamantul a acționat cu celeritate (de îndată ce a luat la cunoștință de legăturile profesionale ale arbitrului N.I.): a informat imediat ceilalți arbitri și a depus o cerere la instanța competentă având ca obiect îndepărtarea arbitrului de la judecată. Faptul că, sub aspect procedural, instanțele naționale au înțeles să rețină cauza spre soluționare asigură premisa aplicări dreptului la un proces echitabil; cu toate acestea, Curtea consideră că trebuie să evalueze modul în care procedurile naționale au evaluat sub aspect substanțial exercitarea valorilor independenței și imparțialității de către arbitrul N.I. În acest sens, Curtea constată că, deși în dimensiunea subiectivă testul imparțialității este valabil deoarece nu există dovezi temeinice din care să rezulte în mod incontestabil că N.I. s-a bazat pe preconcepții în actul arbitral, din perspectivă obiectivă cauza necesită cercetări suplimentare. Având în vedere legăturile profesionale dintre N.I. și ENEL Curtea stabilește că acestea creează o aparență a lipsei de imparțialitate; de asemenea, având în vedere importanța și miza economică a proiectului de afaceri care decurg din respectiva relație profesională, pot fi identificate în mod legitim îndoieli legate de imparțialitatea arbitrului.
Totodată, multiplele roluri îndeplinire de N.I. în relația cu ENEL: rolul de vicepreședinte asumat de N.I., de membru în Consiliul de administrație al ENEL în perioada 1995-1996, de avocat al ENEL sunt de natură să aducă în discuție imparțialitatea acestuia în cadrul procedurii de arbitraj. Modificarea legislativă operată la nivelul cadrului normativ național, care urmărea să stabilească extinderea garanțiilor de imparțialitate a arbitrilor în contextul procedurilor de arbitraj, asigură premisa unui rezultat posibil diferit la un moment ulterior adoptări legii decât cel obținut în cauză de la autoritățile naționale la epoca faptelor.
În virtutea caracterului interdependent al independenței și imparțialității instanței și luând în considerare că cele două valori contribuie în mod direct la crearea unui climat de securitate juridică și încredere a publicului în democrație și statul de drept, Curtea a constatat, în unanimitate, încălcarea articolului 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.
[1] Pentru detalii suplimentare, a se vedea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Ghid privind art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, Dreptul la un proces echitabil (aspectul civil), Consiliul Europei, Institutul European din România, 2018, p. 42.
...mai multe articole din categoria Jurisprudență CEDO