Kilin împotriva Rusiei - 10271/12
Comentariu rezumat
Speța Kilin împotriva Rusiei prezintă o serie de elemente importante privitoare la particularitățile mediului virtual. În cauza de față, reclamantul s-a adresat Curții Europene a Drepturilor Omului invocând articolul 10 – libertatea de exprimare - și articolul 6, alineatul (1) – audierea publică din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cauza privește condamnarea penală a reclamantului pentru îndemnuri publice la violență și disensiuni etnice în baza unor fișiere video și audio încărcate pe un cont corespunzător unei rețelede socializare, VKontakte.
Potrivit informațiilor oferite de guvernul rus, reclamantul a creat un cont, sub numele de Roman Kilin, pe rețeaua de socializare VKontakte (vom utiliza în cuprinsul comentariului acronimul VK), o rețea online cunoscută în Rusia. Prin crearea contului, reclamantul a acceptat termenii și condițiile, care impuneau ca utilizatorii să furnizeze informații complete și reale, respectiv informații care interzic propaganda și incitarea la ură sau animozitate rasială, religioasă, etnică. În luna iunie 2009, reclamantul a încărcat un fișier video denumit Rusia 88 (Bunica/Bunicuța). La o dată nespecificată, până în data de 30 noiembrie 2009, reclamantul a încărcat un fișier audio cu o piesă denumită „Glorie Rusiei!” a trupei de muzică Kolovrat. Videoclipul menționat avea o durată de un minut și arăta un tânăr care purta un dialog cu o femeie în vârstă, în rolul căreia se afla un bărbat. Este important de menționat faptul că pasajul video provenea din filmul Rusia 88, care este un documentar ironic despre neo-naziști, regizat de Pavel Bardin.
La o dată nespecificată, reclamantul, prin contul deținut de rețeaua VK, a intrat în atenția autorităților ruse, care au trimis o cerere de prietenie contului „Roman Kilin”. Astfel, autoritățile au avut acces la conținutul publicat pe cont, inclusiv la videoclipul și fișierul audio contestate. În septembrie 2010 au fost inițiate procedurile penale împotriva reclamantului, iar computerul acestuia a fost confiscat. În aceeași lună anchetatorii au solicitat o evaluare lingvistică și a repercusiunilor psihologice corespunzătoare materialului contestat. Potrivit raportului finalizat în luna noiembrie 2010, din punct de vedere discursiv s-a arătat că videoclipul conținea un îndemn la violență cu scopul de a crea disensiuni între cetățenii ruși și azeri, precum și un îndemn la violență cu scopul de a le încălca drepturile acestora din urmă. De asemenea, din punct de vedere psihologic, s-a arătat că autorii filmului Rusia 88 aveau ca scop să arate, care era impactul instrumentelor și al metodelor de manipulare asupra organizațiilor naționaliste și să consolideze capacitatea indivizilor și a maselor de a se împotrivi acestui tip de manipulare. Cu toate acestea, videoclipul scoasă din context, avea o altă însemnătate, întrucât crea o imagine negativă a persoanelor de origine azeră. În ceea ce privește fișierul audio, din punct de vedere lingvistic și psihologic și acesta conținea un îndemn la violență cu scopul de a crea disensiuni între cetățenii ruși și cei de altă origine, precum și de a li se încălca drepturile, conținând descrieri negative ale cetățenilor de altă origine decât rusă/slavă.
Primul proces s-a desfășurat în fața unui judecător de pace, iar ședința a fost publică. Reclamantul a negat că era utilizatorul contului VK „Roman Kilin”, iar martorii au declarat că prin intermediul conturilor VK au comunicat cu contul „Roman Kilin”, că erau siguri că intraseră în contact cu reclamantul și că, unii dintre ei, au accesat fișiere audio și video contestate. În aprilie 2011, judecătorul de pace a condamnat reclamantul în baza Codului Penal la o pedeapsă de închisoare cu suspendare pe o perioadă de 18 luni.
Reclamantul a înaintat apel, iar instanța districtuală din Leninskiy a decis ca ședința să se desfășoare în privat. Potrivit deciziei, infracțiunea comisă de reclamant era calificată ca fiind parte din categoria infracțiunilor împotriva regimului constituțional și a siguranței naționale, astfel încât era necesar să se garanteze siguranța persoanelor care participau la proceduri. Împotriva acestei decizii, reclamantul ar fi putut declara apel în termen de 10 zile, însă nu a făcut acest lucru. În fața instanței, reclamantul s-a declarat nevinovat și a refuzat să dea alte explicații orale. Curtea de apel a respins sentința dată în primă instanță, considerând că prin postarea fișierelor audio și video pe contul de VK, reclamantul știa că era posibil ca acestea să fie accesate de un număr nelimitat de persoane și că a acționat cu intenția de a incita la disensiuni etnice și de a-i instiga pe alții să „încalce drepturile și libertăților persoane care nu erau de etnie rusă”. În opinia Curții de apel, informația de pe contul de VK era accesibilă unui număr nelimitat de persoane. De asemenea, Curtea s-a bazat și pe o serie de alte dovezi. În primul rând, pe faptul că videoclipul postat incita la violențe între persoane ruse și azere, iar fișierul audio la violențe împotriva persoanelor care nu aveau etnie rusă. În al doilea rând, instanța s-a bazat pe o înregistrare telefonică dintre reclamant și o femeie, în cadrul căreia reclamantul a declarat „Îi vom împușca” și „Rusia este pentru ruși” referindu-se la persoane care nu erau de etnie rusă. De asemenea, Codul Penal se referă la activități extremiste care pot fi exprimate oral, în scris, sau în altă formă, de exemplu lucrări audio sau video. Faptul că persoana care a diseminat public asemenea materiale nu era autorul acestora nu înseamnă că îndemnurile la activități extremiste nu proveneau de la persoana respectivă. Curtea de apel l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de închisoare cu suspendare pe o perioadă de 18 luni, perioada de probațiune fiind stabilită la 18 luni, iar în acest timp reclamantul trebuia să raporteze autorității de supraveghere a executării sentințelor, neavând dreptul de a-și schimba locul de reședință sau instituția de învățământ fără a notifica autoritatea.
În urma sentinței instanței de apel, reclamantul a intentat recurs în casație, motivând, printre altele, că nu existau dovezi că ar fi fost deținătorul contului de VK, că dacă lucrările de artă (respectiv filmul Rusia 88 și piesa „Glorie Rusiei!”) nu au fost clasificate drept materiale extremiste atunci nici citarea acestora nu putea fi clasificată ca îndemn la activități extremiste, și că nu exista un motiv valabil pentru care apelul să se fi judecat în ședință nepublică. Cu toate acestea, Curtea Regională a decis menținerea sentinței date în apel, menționând că apărarea nu a atacat decizia de desfășurare a apelului în ședință nepublică, iar în motivarea recursului în casație nu au fost prezentate argumente convingătoare cu privire la atingerile aduse drepturilor reclamantului ca urmare a desfășurării ședinței de apel în spatele ușilor închise.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a calificat condamnarea penală a reclamantului pentru îndemnuri publice la activități extremiste ca activitate care face obiectul prevederilor articolului 10 al Convenției. De asemenea, aceasta a reiterat că internetul a devenit unul dintre principalele mijloace prin care indivizii își exercită dreptul la libertatea de exprimare și informare, acesta îmbunătățind accesul publicului la știri și facilitând diseminarea de informații. În al doilea rând, Curtea a reiterat că un reclamant poate invoca articolul 10 al Convenției în situația în care acesta susține că instanțele naționale au limitat indirect exercitarea libertății de exprimare prin condamnarea în baza unor declarații care i-au fost atribuite, reclamantul nefiind autorul acestora (a se vedea și Stojanović împotriva Croației, nr. 23160/09, para. 39, 19septembrie 2013). A susține contrariul ar echivala cu a-i cere reclamantului să recunoască faptele de care a fost acuzat, în contextul în care dreptul de a nu se autoincrimina este recunoscut ca standard internațional care stă la baza noțiunii de proceduri echitabile, potrivit articolului 6 al Convenției (a se vedea de exemplu cauza Müdür Duman împotriva Turciei, nr. 15450/03, para. 30, 6 octombrie 2015). Curtea a constatat că trebuie analizată ingerința asupra libertății de exprimare a reclamantului, potrivit articolului 10, alin. (1) al Convenției. Conform acestuia, „Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societățile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare.”
O ingerință asupra libertății de exprimare poate încălca articolul 10 al Convenției, cu excepția cazului în care aceasta îndeplinește prevederile alineatului (2), respectiv: „Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.” Astfel, trebuie să se determine dacă ingerința este prevăzută de lege, dacă a avut unul sau mai multe scopuri legitime și dacă a fost necesară într-o societate democratică.
Curtea a constatat că ingerința a fost prevăzută de lege. Cu referire la scopul legitim, statele trebuie să demonstreze că prin condamnarea reclamantului, autoritățile naționale s-au bazat pe un scop legitim; în acest sens poate fi calificat drept legitim, interesul pentru ocrotirea securității naționale, integrității teritoriale și siguranței publice precum și prevenirea disensiunilor și infracțiunilor sau protejarea drepturilor altor persoane. Curtea a constatat că în acest caz, interesul pentru ocrotirea securității naționale, a integrității teritoriale și a siguranței publice nu au fost pertinente, însă condamnarea penală a reclamantului poate fi înțeleasă ca având ca scop prevenirea disensiunilor și a infracțiunilor și protecția „drepturilor altora” în conformitate cu articolul 10, alin. (2) al Convenției, respectiv demnitatea persoanelor de altă etnice decât cea rusă, în special a persoanelor de etnie azeră. Curtea a constatat că, atunci când ajung la un anumit nivel, stereotipurile negative privind un grup etnic pot avea un impact asupra identității grupului și a sentimentelor de încredere și stimă de sine ale membrilor grupului (a se vedea și Lewit împotriva Austriei, nr. 4782/18, para. 46-47 și 82-87, 10 octombrie 2019; și Atamanchuk împotriva Rusiei, nr. 4493/11, para. 42 și 61, 11 februarie 2020). În opinia Curții, incitareala disensiuni între grupuri etnice prin îndemnuri la violență poate aduce prejudicii tuturor grupurilor implicate și altor categorii a populației.
În ceea ce privește necesitatea într-o societate democratică, instanța de la Strasbourg a reiterat că libertatea de exprimare constituie una dintre fundațiile de bază ale unei societăți democratice, aceasta referindu-se nu numai la informațiile și ideile care sunt apreciate ca favorabile sau inofensive, dar și cele care ofensează sau șochează. Cu toate acestea libertatea de exprimare face obiectul unor excepții, care trebuie să fie interpretate strict, iar motivele necesității restricțiilor trebuie să fie convingătoare. În sensul articolului 10, alin. (2), necesitatea implică existența unei „nevoi sociale stringente” (a se vedea și Gorzelik și alții împotriva Poloniei[GC], para. 95;Barthold împotriva Germaniei, para. 55). Deși statele contractante au o anumită marjă de apreciere în evaluarea unei asemenea nevoi, aceasta este, în principiu, restricționată în contextul libertății presei. De asemenea, marja de apreciere acordată statelor este corelată cu supravegherea europeană, astfel că Instanța de la Strasbourg este abilitată să decidă dacă o restricție respectă cerințele articolului 10.
În evaluarea ingerinței asupra libertății de exprimare în asemenea cazuri, trebuie să se ia în considerare anumiți factori precum: climatul social și politic în care s-au făcut declarații, dacă declarațiile pot fi interpretate ca reprezentând un îndemn direct sau indirect la violențe sau o justificare a violenței, urii sau intoleranței, maniera în care s-au făcut declarațiile și capacitatea acestora (directă sau indirectă) de a avea consecințe vătămătoare. Curtea a luat act și de poziția Comisiei Europene împotriva Rasismului și Intoleranței (ECRI), respectiv Recomandarea de politică generală nr. 15 privind combaterea discursului de incitare la ură(2015), potrivit căreia în anumite cazuri, o caracteristică a discursului de incitare la ură este că acesta „poate avea ca scop, sau poate fi de așteptat în mod rezonabil să aibă ca efect instigarea altora la comiterea de acte de violență, intimidare, ostilitate sau discriminare împotriva celor care sunt vizați de discurs și că aceasta reprezintă o formă deosebit de gravă a discursului de acest gen”. În conformitate cu jurisprudența Curții, exprimările de interes public beneficiază, în principiu, de o protecție sporită, în timp ce exprimările care promovează sau justifică violența, ura, xenofobia sau o altă formă de intoleranță nu pot, în mod normal, să beneficieze de protecție.
În opinia Curții, o persoană obișnuită ar putea să se înșele în ceea ce privește mesajul videoclipului postat de reclamant: că acesta era mai degrabă o satiră a tehnicilor de propagandă cu o agendă rasistă decât o prezentare a acestei agende rasiste și o demonstrație a unei modalități de a o urmări. Curtea a acceptat constatarea instanțelor naționale potrivit căreia videoclipul ar putea fi perceput în mod rezonabil ca stârnind discordie etnică prin îndemnul la violență împotriva persoanelor de origine azeră și ca îndemn la încălcarea drepturilor acestora prin acțiuni violente. De asemenea, Curtea a acceptat că, în mod rezonabil, fișierul audio putea fi perceput ca stârnind disensiuni etnice prin îndemnul la violență împotriva persoanelor de altă etnie decât cea rusă și ca îndemn la încălcarea drepturilor acestora prin acțiuni violente. În plus, Curtea nu a exclus faptul că distribuirea unui astfel de conținut în cadrul unui grup online (relativ restrâns) de persoane care împărtășesc aceleași opinii poate avea ca efect consolidarea și radicalizarea opiniilor acestora dacă nu sunt expuse la nicio discuție critică sau la opinii diferite. Curtea a concluzionat că natura și severitatea pedepselor aplicate au fost proporționale prin raportare la circumstanțele specifice ale cauzei și că nu a existat o încălcare a articolului 10 al Convenției.
În continuare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a procedat la examinarea capătului de cerere privind încălcarea articolului 6 al Convenției: „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției”.
Curtea a constatat că reclamantul nu a invocat că decizia Curții de apel s-a pronunțat în ședință nepublică, acesta reclamând doar că ședința de apel s-a desfășurat în privat, prin excluderea presei și a publicului. Curtea a reiterat că noțiunea de caracter public al procedurilor în fața organismelor judiciare la care se face referire în articolul 6, alin. (1) protejează părțile de administrarea justiției în secret, fără monitorizare publică. Publicitatea administrării justiției contribuie la realizarea scopului articolului 6, alin. (1), respectiv un proces echitabil. Curtea a constatat că nu s-a demonstrat suficient de clar decizia de a desfășura ședința de apel în spatele ușilor închise. Conform jurisprudenței Curții, atunci când decid să organizeze o ședință nepublică, instanțele naționale sunt obligate să furnizeze o motivare suficientă pentru decizia lor, demonstrând că ședința nepublică este strict necesară în sensul articolului 6, alin. (1).
Cu toate acestea, Curtea a reiterat că, în timp ce echitatea a procedurilor este principiul general stabilit în temeiul articolului 6 din Convenție (a se vedea și Jussila împotriva Finlandei [GC], nr. 73053/01, para. 42, CEDO 2006-XIV), (ne)încălcarea dreptului pârâtului la o ședință publică în ceea ce privește excluderea publicului și a presei nu este în mod necesar corelată cu existența vreunui prejudiciu real în ceea ce privește exercitarea de către pârât a celorlalte drepturi procedurale, inclusiv a celor protejate în temeiul alineatului 3 al articolului 6. Astfel, chiar dacă reclamantul a avut posibilitatea de a-și prezenta apărarea în cadrul procedurilor din apel, avându-se în vedere dreptul său la audiere orală și principiile egalității armelor și contradictorialității, nu s-a demonstrat că decizia de a desfășura ședința de apel în mod nepublic a fost strict necesară în circumstanțele prezentei cauze. În final, Curtea a constatat că autoritățile au încălcat articolul 6, alin. (1) al Convenției prin judecarea apelului în ședință nepublică.
Referințe:
Recomandarea de politică generală nr. 15 a Comisiei Europene împotriva Rasismului și Intoleranței privind combaterea discursului de incitare la ură
Ghid privind articolul 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, Libertatea de exprimare, 2020
Ghid privind articolul 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, Dreptul la un proces echitabil (latura penală), 2021
...mai multe articole din categoria Jurisprudență CEDO