Puncte de vedere


Punct de vedere privind protecția drepturilor persoanelor cu dizabilități

Având în vedere solicitarea transmisă de domnul R.H. către Institutul Român pentru Drepturile Omului (IRDO) având ca obiect anliza normelor internaționale, regionale europene și naționale privitoare la protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități, formulăm următorul:

 

Punct de vedere

Cu privire la problematica respectării drepturilor persoanelor cu dizabilități, protecția și promovarea acestora constituie o problematică complexă care implică atât clarificarea unui cadru de conceptualizare specific cât și analiza regulilor adoptate în materie pe palierul internațional, regional-european și național. Complexitatea protecției și promovării drepturilor persoanelor cu dizabilități rezidă în faptul că aspectele circumscrise acestora sunt conexate în mod direct cu dreptul la sănătate și cu cele două dimensiuni ale acestuia : fizică și mintală.

În privința cadrului conceptual la care ne raportăm în studierea drepturilor persoanelor cu dizabilități, se impune să operăm o distincție între noțiuni similare (deficiență, dizabilitate, handicap) utilizate la nivelul limbaj comun în mod interșanjabil.

Organizația Mondială a Sănătății a sistematizat aceste concepte, atribuind fiecăruia o sferă de cuprindere corespunzătoare : (1) deficiența reprezintă orice pierdere, anomalie a structurii sau funcţiei psihologice, fiziologice sau anatomice; (2) handicapul constituie un dezavantaj pentru un anumit individ, rezultând dintr-o deficienţă sau de dizabilitate, care, limitează sau împiedică îndeplinirea unui rol care este normal, în funcţie de vârstă, sex, factori sociali şi culturali, pentru individ; (3)  dizabilitatea desemnează orice restricţie sau lipsă (rezultă dintr-o deficienţă) a capacităţii de a efectua o activitate în modul sau în limitele considerate normale pentru o fiinţă umană.[1]

            La nivel internațional, cadrul normativ reprezentând sediul materiei în domeniu este Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități[2]care, în articolul 1, definește categoria persoanelor cu dizabilități prin luarea în considerare a conceptului deficiență : (…) persoanele cu dizabilităţi includ acele persoane care au deficienţe fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficienţe care, în interacţiune cu diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină şi efectivă a persoanelor în societate, în condiţii de egalitate cu ceilalţi.

Convenția reglementează un cadru principial amplu care individualizează direcțiile de acțiune ale Statelor Părți : (a) respectarea demnităţii inalienabile, a autonomiei individuale, inclusiv a libertăţii de a face propriile alegeri şi a independenţei persoanelor; (b) nediscriminarea; (c) participarea şi integrarea deplină şi efectivă în societate; (d) respectul pentru diversitate şi acceptarea persoanelor cu dizabilităţi ca parte a diversităţii umane şi a umanităţii; (e) egalitatea de şanse; (f) accesibilitatea;(g) egalitatea între bărbaţi şi femei;(h) respectul pentru capacităţile deevoluţieale copiilor cu dizabilităţişi respectul pentru dreptul copiilor cu dizabilităţide a-şi păstra propria identitate.

            Având în vedere că principalele provocări referitoare la protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități au ca obiect asigurarea incluziunii, egalității și nediscriminării, Statele Părți la Convenție sunt responsabilizate în sensul garantării unui cadru legal amplu în acord cu aceste exigențe.

Interpretând articolul 5 din Convenție privitor la standardele egalității și nediscriminării persoanelor cu dizabilități, Comitetul ONU pentru drepturile persoanelor cu dizabilitățiatestă că este îngrijorător faptul că legile și politicile promovate de Statele Părți abordează încă dizabilitățile prin modele de caritate și/sau medicale, în pofida incompatibilității acestor modele cu Convenția.

Totodată, o barieră esențială care limitează implementarea egalității și nediscriminării este reprezentată de insuficiența eforturilor Statelor Părți de a depăși barierele de atitudine identificate în relația cu persoanele cu dizabilități. În scopul modificării tiparelor mentale și comportamentale aplicate de societate în privința persoanelor cu dizabilități, se impune asigurarea participării acestora, prin intermediul organizațiilor reprezentative, în formularea reformelor legale și politice. Deși există cadre normative și politice specializate în problematica garantării drepturilor persoanelor cu dizabilități, acestea sunt imperfecte, incomplete, ineficiente, perpetuând fenomene precum excluderea, izolarea, marginalizarea persoanelor cu dizabilități.

Luând în considerare relevanța fenomenului discriminării pentru asigurarea demnității persoanei umane suferindă de dizabilități, Comitetul indică faptul că refuzul asigurării unei adaptări rezonabile, ineficiența mecanismelor de reparație relative la persoanele cu dizabilități sunt instrumente prin care se propagă și se menține fenomenul discriminării acestora.[3]

            Egalitatea în fața legii constituie o dimensiune suis generis a egalității și nediscriminării, reglementată în articolul 12 din Convenția ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități.

În Comentariul General nr. 1/2014[4] Comitetul pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități subliniază următoarele aspecte care decurg, în mod logic, din recunoașterea egalității persoanelor cu dizabilități în fața legii : (1) persoanele cu dizabilități au dreptul de a fi recunoscute ca persoane în fața legii; (2) persoanele cu dizabilități se bucură de capacitate juridică în mod egal cu alte persoane în toate domeniile vieții; capacitatea juridică include capacitatea de a fi atât un titular de drepturi și de obligații cât și prerogativa de a se comporta ca un agent juridic independent care are competența de a acționa în conformitate cu legea și recunoaște acea persoană ca agent cu puterea de a se angaja în tranzacții și de a crea, modifica sau încheia relații juridice; (3) capacitatea juridică și capacitatea mentală sunt concepte distincte; capacitatea juridică este aptitudinea de a deține drepturi și îndatoriri (poziție juridică) și de a exercita aceste drepturi și îndatoriri (agenție juridică), reprezentând temeiul unei participări semnificative la aspectele din societate; capacitatea mentală se referă la abilitățile unei persoane de luare a deciziilor, care variază în mod natural de la o persoană la alta iar aceste abilități pot fi diferite pentru o persoană dată în funcție de factori de mediu și factori sociali; (4) capacitatea juridică este un drept inerent acordat tuturor persoanelor, inclusiv persoanelor cu dizabilități, fiind alcătuit din două elemente : primul este statutul juridic de a deține drepturi și de a fi recunoscut ca persoană juridică în fața legii iar cel de-al doilea constituie prerogativa de a acționa asupra acestor drepturi astfel încât acțiunile respective să fie recunoscute de lege; (5) capacitatea mentală este condiționată de contexte sociale și politice, precum disciplinele, profesiile și practicile realizate de persoana în cauză care implică un rol dominant în evaluarea capacității mentale a acesteia.

În opinia Comitetului, articolul 12 din Convenție nu permite o negare discriminatorie a capacității juridice, ci, mai degrabă, cere ca autoritățile să își ofere sprijinul în exercitarea capacității juridice.[5]

            Accesibilitatea este o valoare-principiu prevăzută de Convenție aflată în strânsă conexiune cu existența independentă în societate și participarea indivizilor cu dizabilități, prin organizațiile reprezentative, la monitorizarea Convenției.

În interpretarea articolului 9 din Convenție, Comitetul ONU pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități descrie accesibilitatea precum prerogativa persoanelor cu dizabilități de a avea acces egal la bunurile, produsele și serviciile deschise sau furnizate publicului într-un mod care să le asigure accesul efectiv și egal și să le respecte demnitatea.

În egală măsură, accesibilitatea este o condiție prealabilă pentru ca persoanele cu dizabilități să trăiască independent, să participe pe deplin și în mod egal în societate și să se bucure fără restricții de toate drepturile omului și libertățile fundamentale. [6]

Independența persoanelor cu dizabilități decurge, în mod logic, din normele conținute în Convenția ONU care au fost prezentate anterior. Fiind primele din valorile juridice garantate în articolul 3 din Convenție, respectarea demnităţii inalienabile, a autonomiei individuale, inclusiv a libertăţii de a face propriile alegeri şi a independenţei persoanelor implică, în opinia Comitetului ONU pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, posibilitatea acestora de a dobândi toate mijloacele necesare pentru a le permite să își exercite alegerea și controlul asupra vieții lor și să ia toate deciziile referitoare la viața lor.

Conform accepțiunii Comitetului, autonomia personală și autodeterminarea sunt fundamentale pentru viața independentă, inclusiv pentru : accesul la mijloace de transport, informații, comunicare și asistență personală, accesul la locul de reședință, desfășurarea rutinei zilnice, obiceiuri, angajare decentă, relații personale, îmbrăcăminte, nutriție, igienă și îngrijire a sănătății, activități religioase, activități culturale și drepturi sexuale și reproductive.  

Un aspect particular al independenței persoanelor cu dizabilități rezidă în posibilitatea acestora de a le fi acordată asistența personală; aceasta din urmă este înțeleasă ca un instrument acordat persoanei cu dizabilități pentru asigurarea unei vieți independente.

                  Având în vedere că, punerea la dispoziția persoanei cu dizabilități a unei forme de asistență personală constituie un mijloc elocvent pentru ca individul să aibă acces la toate domeniile vieții sociale, Comitetul ONU pentru drepturile persoanelor cu dizabilitățiindică trăsăturile specifice acestui tip de asistență personală : (i) finanțarea asistenței personale trebuie acordată pe baza unor criterii personalizate și să ia în considerare standardele drepturilor omului pentru un loc de muncă decent; (ii) serviciul trebuie să fie controlat de persoana cu dizabilități, ceea ce înseamnă că poate contracta serviciul de la o varietate de furnizori sau poate acționa ca angajator; (iii) asistenții personali trebuie recrutați, instruiți și supravegheați de către persoana care primește asistență personală; (iv) persoanele cu dizabilități care necesită asistență personală își pot stabili în mod liber gradul de control asupra prestării serviciilor în funcție de circumstanțele și preferințele lor de viață.[7]

               Având conștiința că impactul dispozițiilor Convenției depinde în mod direct de gradul de implicare al persoanelor cu dizabilități în perfectarea acestora, Convenția stipulează în conținutul articolului 4, alineatul 3, sub forma unei obligații stabilite în sarcina Statelor Părți că în dezvoltarea şi implementarea legislaţiei şi a politicilor de monitorizare a prezentei Convenţii, ca şi în alte procese de luare a deciziilor referitoare la problemele privind persoanele cu dizabilităţi, Statele Părţi se vor consulta îndeaproape şi vor implica în mod activ persoanele cu dizabilităţi, inclusiv copiii cu dizabilităţi, prin organizaţiile care îi reprezintă.

Analizând acest aspect, Comitetul ONU pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități reține că persoanele cu dizabilități au fost pe deplin implicate și au jucat un rol decisiv în negocierea, dezvoltarea și elaborarea Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități. Consultarea strânsă și implicarea activă a persoanelor cu dizabilități, prin intermediul organizațiilor persoanelor cu dizabilități și ale partenerilor lor, au avut un impact pozitiv asupra calității Convenției și a relevanței acesteia pentru acest segment al populației. De asemenea, Convenția ilustrează forța, influența și potențialul persoanelor cu dizabilități, rezultând un instrument juridic revoluționar privind drepturile omului, stabilind un model de protecție a drepturilor omului în domeniul dizabilității. Participarea activă și informată a persoanelor cu dizabilități la deciziile care le afectează viața și drepturile este în concordanță cu abordarea bazată pe drepturile omului în procesele de luare a deciziilor publice și asigură o bună guvernare și responsabilitate socială. [8]

            Urmând modelul normativ stabilit de Convenția ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, la nivelul Consiliului Europei a fost adoptată Strategia Consiliului Europei în Domeniul Dizabilității pentru orizontul de timp 2017-2023- un document programatic care reiterează scopurile și principiile Convenției ONU analizată anterior. Premisa Strategiei, enunțată în partea introductivă constă în asigurarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale cuprinse în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Carta Socială Europeană și Convenția Organizației Națiunilor Unite privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, precum și toate celelalte instrumente internaționale privind drepturile omului adoptate în favoarea persoanelor cu dizabilități.

            În mod similar, sistemul de drept al Uniunii Europene recunoaște în articolul 26 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene dreptul persoanelor cu handicap de a beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea socială și profesională, precum și participarea la viața comunității.

La nivel național, Legea nr. 448/2006[9] reprezintă sediul materiei în domeniul protecției și promovării drepturilor persoanelor cu dizabilități.

În spiritul dispozițiilor Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, Legea nr. 448/2006 instituie cadrul principiilor care se impun a fi avute în vedere pentru reglementarea drepturilor și obligațiilor persoanelor cu handicap acordate în scopul integrării și incluziunii sociale a acestora : respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului;prevenirea şi combaterea discriminării;egalizarea şanselor; egalitatea de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă;solidaritatea socială;responsabilizarea comunităţii;subsidiaritatea;adaptarea societăţii la persoana cu handicap; interesul persoanei cu handicap;abordarea integrată;parteneriatul; libertatea opţiunii, a controlului sau/şi a deciziei asupra propriei vieţi, a serviciilor şi formelor de sprijin de care beneficiază;abordarea centrată pe individ în furnizarea de servicii;protecţie împotriva neglijării şi abuzului; alegerea alternativei celei mai puţin restrictive în determinarea sprijinului şi asistenţei necesare; integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap, cu drepturi şi obligaţii egale cu ale tuturor celorlalţi membri ai societăţii, cu respectarea nevoilor specifice persoanelor cu handicap.

            Luând în considerare importanța asigurării integrării persoanelor cu dizabilități în toate domeniile vieții sociale inclusiv prin garantarea accesului la un asistent personal, punctele 6 și 7 din Legea nr.448/2006 reglementează          și clarifică calitatea de asistent personal al persoanei cu handicap grav și cea de asistent personal profesionist :
asistentul personal al persoanei cu handicap grav este persoana care supraveghează, acordă asistenţă şi îngrijire copilului sau adultului cu handicap grav, pe baza planului de abilitare-reabilitare pentru copilul cu handicap, respectiv a planului individual de servicii al persoanei adulte cu handicap;asistentul personal profesionist este persoana fizică atestată care asigură la domiciliul său îngrijirea şi protecţia adultului cu handicap grav sau accentuat, aflat în condiţiile precizate de lege.

            În cuprinsul articolelor 6-8 din Legea nr. 448/2006 sunt reglementate două coordonate ale procesului de promovare și protecție a drepturilor persoanelor cu dizabilități : (1) aspecte substanțiale având ca obiect drepturile recunoscute în favoarea acestei categorii sociale și (2) aspectele formale, privitoare la cadrul instituțiilor și autorităților publice care este responsabilizat în materie.

Conform articolului 6, persoanele cu handicap beneficiază de următoarele drepturi : ocrotirea sănătăţii - prevenire, tratament şi recuperare; educaţie şi formare profesională; ocuparea şi adaptarea locului de muncă, orientare şi reconversie profesională; asistenţă socială, respectiv servicii sociale şi prestaţii sociale; locuinţă, amenajarea mediului de viaţă personal ambiant, transport, acces la mediul fizic, informaţional şi comunicaţional; petrecerea timpului liber, acces la cultură, sport, turism; asistenţă juridică; facilităţi fiscale; evaluare şi reevaluare prin examinarea la domiciliu a persoanelor nedeplasabile de către membrii comisiei de evaluare, la un interval de 2 ani.

Potrivit dispozițiilor articolelor 7 și 8 din Legea nr. 448/2006 promovarea şi respectarea drepturilor persoanelor cu handicap revin, în principal, autorităţilor administraţiei publice locale unde îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana cu handicap şi, în subsidiar, respectiv complementar, autorităţilor administraţiei publice centrale, societăţii civile şi familiei sau reprezentantului legal al persoanei cu handicap. Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții şi celelalte autorităţi publice centrale şi locale au obligaţia să asigure, potrivit prezentei legi, condiţiile necesare pentru integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap.

            Legea nr. 487/2002[10] reglementează aspecte particulare având ca obiect drepturile persoanelor cu dizabilități, prin implementarea, înlăuntrul sferei normative corespunzătoare, a problematicii dizabilităților psihice.

 În acord cu articolul 5, litera i din Legea nr. 487/2006, prin handicap psihic se înţelege incapacitatea persoanei cu tulburări psihice de a face faţă vieţii în societate, situaţia decurgând direct din prezenţa tulburării psihice. Articolul 13 stabilește mecanismul prin care este identificată dizabilitatea psihică : evaluarea stării de sănătate a persoanei în cauză are ca obiect stabilirea diagnosticului.

În anumite cazuri prevăzute de lege evaluarea are ca scop determinarea capacităţii psihice, stabilirea periculozităţii pentru sine sau pentru alte persoane, determinarea gradului de incapacitate, invaliditate şi handicap psihic. Evaluarea capacităţii psihice se face pentru unele profesiuni care necesită acest fapt; în acest caz, categoriile şi perioadele la care se fac aceste evaluări se stabilesc prin norme.

Discernământul se stabileşte, potrivit legii, prin expertiză medico-legală psihiatrică. În cazul persoanelor având dizabilitate psihică, competența în acordarea îngrijirilor de specialitate revine unităţilor de asistenţă medicală pentru sănătatea mintală.

 

 

 


[1]Irina Moroianu Zlătescu, Anna Maria Neagoe, Marius Mocanu, Drepturi egale și mediu accesibil, Editura I.R.D.O., București, 2014, pp. 21-22.

[3]Committee on the Rights of Persons with Disabilities General Comment No. 6 (2018) on equality and non-discrimination, adopted by the Committee at its nineteenth session (14 February–9 March 2018); Comitetul pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Comentariul General nr. 6 (2018) privind egalitatea și nediscriminarea, adoptat de Comitet în cea de-a nouăsprezecea sesiune (14 februarie - 9 martie 2018).

[4]Committee on the Rights of Persons with Disabilities, General Comment No. 1 (2014) Article 12: Equal recognition before the law, Adopted at the Eleventh session 31 March–11 April 2014; Comitetul pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Comentariul General nr. 1 (2014) Articolul 12: Recunoaștere egală în fața legii, adoptată la a 11-a sesiune 31 martie-11 aprilie 2014.

[5]Committee on the Rights of Persons with Disabilities, General Comment No. 1 (2014) Article 12: Equal recognition before the law, Adopted at the Eleventh session 31 March–11 April 2014; Comitetul pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Comentariul General nr. 1 (2014) Articolul 12: Recunoaștere egală în fața legii, adoptată la a 11-a sesiune 31 martie-11 aprilie 2014.

[6]Comitetul pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități,  Comentariul General nr. 2 (2014) Articolul 9: Accesibilitate, adoptat în cadrul celei de-a unsprezecea sesiuni 31 martie-11 aprilie 2014.

[7]Committee on the Rights of Persons with Disabilities General Comment No. 5 (2017) on living independently and being included in the community; Comitetul pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități Comentariul general Nr. 5 (2017) despre viața independentă și includerea în comunitate.

[8]Committee on the Rights of Persons with Disabilities General Comment No. 7 (2018) on the participation of persons with disabilities, including children with disabilities, through their representative organizations, in the implementation and monitoring of the Convention, adopted by the Committee at its twentieth session (27August–21 September 2018).Comitetul pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, Comentariul General nr. 7 (2018) cu privire la participarea persoanelor cu dizabilități, inclusiv a copiilor cu dizabilități, prin organizațiile lor reprezentative, la punerea în aplicare și monitorizarea Convenției, adoptat de Comitet la a douăzecea sa sesiune (27 august – 21 septembrie 2018).

[9]Legea nr. 448 din 6 decembrie 2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, publicată în Monitorul Oficial nr. 1 din 3 ianuarie 2008.

[10]Legea nr. 487 din 11 iulie 2002 sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, publicată în Monitorul Oficial nr. 652 din 13 septembrie 2012.

 


Vedeți întreg punctul de vedere aici

...mai multe puncte de vedere