Institutul Român pentru Drepturile Omului

Georgia împotriva Rusiei (II) [GC] - 38263/08

Comentariu    rezumat

Analiza juridică a speței prezintă particularități din două puncte de vedere: (1) contextul conflictual al situației de fapt (războiul ruso-georgian) și (2) problematizarea situației de drept prin raportare la incidența normelor de jurisdicție prevăzute de articolul 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale în perspectiva incidenței cumulative a dreptului internațional umanitar (ne referim la Convențiile de la Haga din anul 1907[1] și Convențiile de la Geneva din anul 1949[2] care cuprind standardele internaționale aplicabile în zonele de conflict cu scopul protejării și promovării drepturilor omului) și a normelor convenționale privitoare la protecția drepturilor omului.

Curtea tranșează în paragraful 59 din hotărâre abordarea analitică aplicabilă circumstanțelor prezentate în speță, reiterând ideile stabilite pe cale jurisprudențială (a se vedea hotărârea Curții  în cauza Nachova şi alţii vs. Bulgaria, pronunțată la data de 26 februarie 2004, cererile nr. 43577/98 şi 43579/98) în argumentarea propriului modus operandi: (…) specificitatea sarcinii sale în temeiul articolului 1 al Convenției - de a asigura respectarea de către Înaltele Părți Contractante a angajamentelor lor de a proteja drepturile fundamentale consacrate în Convenție - condiționează abordarea acesteia în ceea ce privește probele. În procedura în fața Curții, nu există bariere procedurale în calea admisibilității probelor sau formule prestabilite pentru evaluarea acestora. Curtea este, de asemenea, atentă la gravitatea legată de o hotărâre conform căreia un stat contractant a încălcat drepturile fundamentale. În stabilirea existenței unei practici administrative, Curtea nu se va baza pe raționamentul conform căreia sarcina probei este suportată de unul sau altul dintre cele două guverne ale statelor în cauză, ci va studia mai degrabă toate materialele aflate în fața sa, indiferent de sursa în care acestea își au originea (…).

În speță fiind concurente normele de drept internațional umanitar și normele internaționale privind protecția drepturilor omului, Curtea analizează pertinența incidenței normelor de jurisdicție prevăzute de articolul 1 din Convenție, instrumentând în acest sens criteriul temporal: astfel, dacă actele comise asupra civililor georgieni s-au produs în perioada ostilităților, atunci faptele se apreciază conform normelor internaționale circumscrise dreptului umanitar; dimpotrivă, dacă încălcările drepturilor și libertăților populației civile s-au produs în perioada de ocupație efectivă (respectiv, după încetarea ostilităților), devin active dispozițiile articolului 1 din Convenție privitoare la jurisdicție.

Această soluție este rezultatul unui raționament complex statuat de Curte pe cale jurisprudențială (a se vedea hotărârea Curții în cauza Ilașcu și alții vs. Moldova și Rusia, pronunțată la data de 8 iulie 2004, cererea nr. 48787/99) conform căruia pentru a decide condițiile în care statele membre răspund pentru orice încălcare a drepturilor și libertăților protejate de Convenție comise împotriva persoanelor plasate sub jurisdicția lor, este necesar a identifica ab initio coordonatele de conceptualizare a jurisdicției. Cel mai important criteriu de conceptualizare a jurisdicției constă în observarea modului în care termenul este reflectat în dreptul internațional public (a se vedea hotărârea Curții în cauza Gentilhomme și alții vs. Franța, pronunțată la data de 14 mai 2002, cererile nr. 48205/99, 48207/99 și 48209/99). Conform dreptul internațional public, jurisdicția este, prima facie, teritorială în sensul în care statul trebuie să asigure, aplicarea pe teritoriul său, a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție în temeiul competenței sale jurisdicționale. Deci, jurisdicția implică, în mod corelativ, obligații în sarcina Statelor Părți la Convenție din perspectiva menținerii ordinii convenționale înlăuntrul teritoriului lor. De asemenea, este clar că jurisdicția instituie o prezumție de teritorialitate statală care, neavând caracter juris tantum, este susceptibilă de derogări. O ipoteză derogatorie clasică este cea în care un stat este împiedicat să-și exercite competența jurisdicțională pe o parte din teritoriul său din cauza confruntărilor armate. Într-o atare circumstanță, în faza de ostilități, menținerea competenței teritoriale statale este chestionată iar normele de drept internațional umanitar devin incidente; dacă, ulterior ostilităților, un teritoriu statal se află sub controlul efectiv al unui alt stat (în speța analizată, Osetia de Sud și Abhazia-ca regiuni a Georgiei se află, urmare a confruntărilor armate ruso-georgiene, în sfera de control efectiv a Rusiei), atunci statul care exercită controlul efectiv este, mutatis mutandis, statul căruia îi revine obligația prevăzută de articolul 1 din Convenție.

Starea derogatorie a confruntărilor militare generează derogări în conceptualizarea jurisdicției, atenția analizei fiind transferată de la noțiunea de teritoriu la noțiunea de control efectiv.  Explicitarea acesteia din urmă este stabilită de Curte care menționează că (…) în cazul în care un stat contractant exercită controlul general asupra unei zone din afara teritoriului său național, responsabilitatea sa nu se limitează la actele soldaților sau funcționarilor săi din acea zonă, ci se extinde și la actele administrației locale care supraviețuiește acolo în virtutea sprijinului oferit de armata sa și a oricărui alt sprijin. (a se vedea hotărârea Curții în cauza Cipru vs. Turcia, pronunțată la data de 10 mai 2001, cererea nr. 25781/94). Având în vedere controlul administrativ și sprijinul logistic acordate de Fedrația Rusă Osetiei de Sud și Abhaziei în perioada post-conflict, Curtea se pronunță în sensul în care Federația Rusă a deținut controlul efectiv asupra regiunilor georgiene, fiind admisibilă cercetarea pe fond a alegațiilor referitoare la violarea articolelor 2, 3, 5, 8 din Convenție, articolului 1 din Protocolul nr. 1, articolului 2 din Protocolul nr. 1 și a articolului 2 din Protocolul nr. 4.

Analizând pretinsele încălcări aferente articolelor 2, 3, 8 din Convenție, respectiv a articolului 1 din Protocolul nr.1, Curtea introduce în raționamentul său elementul „controlului efectiv” și al repercusiunilor produse de cristalizarea acestuia prin raportare la asigurarea conținutului articolelor menționate anterior. Controlul efectiv nu presupune, cu necesitate, „importarea” autorităților administrative și militare ale statului controlor în statul controlat ci implică, lato sensu, ca politicile și administrația locală ale statului controlat să fie subordonate statului controlor. În condițiile date, statul ocupant trebuie să asigure protecția drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție în favoarea indivizilor aflați pe teritoriul statului ocupat, în caz contrar, această situație juridică ar reprezenta o lacună de protecție vizavi de sfera de aplicare a Convenției. Pe cale jurisprudențială (a se vedea hotărârea Curții în cauza Güzelyurtlu și alții vs. Cipru și Turcia, pronunțată la data de  29 ianuarie 2019, cererea nr. 36925/07; decizia Curții în cauza Banković și alții vs. Belgia, nr. 52207/99, pronunțată la data de 12 decembrie 2001) Curtea a apreciat că uciderea persoanelor aflate pe teritoriul statului controlat de către agenții statului controlor sau urmare a acordului acestora determină atragerea responsabilității statului controlor pentru încălcarea dreptului la viață prevăzut de articolul 2 din Convenție. Este important de reținut că tragerea la răspundere a statului care exercită „controlul efectiv” în cazul încălcării articolului 2 este posibilă indiferent dacă ne raportăm la dimensiunea pozitivă (intervenția directă a agenților statali în sensul încălcării dreptului la viață) sau dimensiunea negativă (pasivitatea agenților statali care a avut ca urmare încălcarea dreptului la viață) a obligației statului controlor de a garanta dreptul la viață. Potrivit Curții, dacă nu este posibil a fi stabilit dincolo de orice îndoială rezonabilă că un agent statal a fost implicat în comiterea încălcării, aceasta nu este o cauză de exonerare a statului controlor pârât, fiind posibilă (și necesară!) tragerea sa la răspundere dacă, din totalul circumstanțelor poate fi apreciat că autoritățile nu au luat măsurile rezonabile pentru a proteja dreptul la viață (a se vedea hotărârea Curții în cauza Mahmut Kaya vs. Turcia, pronunțată la data de 28 martie 2000, cererea nr. 22535/93).

Subliniem că dreptul la viață a fost analizat de Curte inclusiv în dimensiunea sa procedurală, în relație directă cu obligativitatea statului ocupant de a efectua o anchetă efectivă. În condițiile unui conflict armat, este problematizată respectarea dreptului la viață din perspectiva dreptului, corelativ, al autorității statale de a utiliza forța letală în situații de excepție (a se vedea articolul 2, paragraful 2 din Convenție). Pentru ca utilizarea forței letale de către agenții statului să nu devină abuzivă, este necesar să fie instituite, în mod corespunzător, garanții care să permită limitele de revizuire a acestei prerogative. Conform jurisprudenței Curții, această garanție decurge din realizarea unor investigații adecvate care să asigure punerea în aplicare efectivă a legilor interne care protejează dreptul la viață și, în acele cazuri care implică agenți sau organisme de stat, de a asigura răspunderea acestora pentru decesele care au loc sub responsabilitatea lor (a se vedea hotărârea Curții în cauza Nachova şi alţii vs. Bulgaria, pronunțată la data de 26 februarie 2004, cererile nr. 43577/98 şi 43579/98). Obligația de anchetare adecvată nu implică un caracter exhaustiv ci un caracter cuprinzător, orientat atât către actele letale aplicate de agenții statului cât și către ansamblul circumstanțelor. Existența unui conflict armat implică, a fortiori, adoptarea tuturor măsurilor rezonabile pentru a se asigura că se efectuează o investigație eficientă și independentă asupra presupuselor încălcări ale dreptului la viață. Uciderea sistematică a populației civile în perioada ulterioară încetării ostilităților instituie în sarcina Federației Ruse obligația corelativă de anchetă adecvată. De principiu, Curtea nu asociază responsabilitatea Federației Ruse cu alegațiile de încălcări ale dreptului la viață comise în faza ostilităților; prin excepție, având în vedere gravitatea infracțiunilor presupuse a fi săvârșite în faza activă a ostilităților, amploarea și natura încălcărilor dreptului la viață ale căror efecte se continuă și în perioada de ocupare, Curtea consideră că Federația Rusă poate fi trasă la răspundere și pentru actele comise în perioada de confruntări armate; în condițiile date, anchetele efectuate de autoritățile ruse nu au îndeplinit criteriile eficienței, independenței, imparțialității și, prin urmare, nu au fost îndeplinite cerințele procedurale corespunzătoare articolului 2 din Convenție.

În mod similar, toleranța manifestată de autoritățile ocupante față de acțiunile forțelor militare ale Osetiei de Sud care au comis acte de jefuire a populației civile prin utilizarea violențelor fizice sau verbale sau prin amenințarea cu posibilitatea aplicării unor asemenea acte reprezintă forme de manifestare a nerealizării obligației statului ocupant de a interveni activ pentru a garanta drepturile prevăzute de Convenție în relație cu populația civilă. Uciderea, jefuirea, crearea și menținerea unui climat de tensiune interetnică, amenințarea cu posibilitatea de producerea a unor acte de violență fizică și psihică reprezintă încălcări ale articolelor 2, 3, 8 din Convenție, respectiv a articolului 1 din Protocolul nr. 1 care sunt identificate de Curte în responsabilitatea Federației Ruse pentru următoarele argumente: (1) tolerarea, de către Federația Rusă, a actelor ilegale comise de agenții săi și/sau de agenții regiunilor separatiste Osetia de Sud/Abhazia; (2) pasivitatea autorităților Federației Ruse în sensul neadoptării de măsuri pertinente destinate prevenirii sau repetării actelor ilegale, care aduc atingere drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție; (3) lipsa de diligență a autorităților Federației Ruse pentru a iniția/pentru a susține demararea unei anchete adecvate în scopul aflării adevărului încălcărilor invocate de populația civilă (a se vedea, pe larg, argumentele expuse de Curte în cauza Georgia vs. Rusia (I), pronunțată la data de 3 iulie 2014, cererea nr. 13255/07).

Privitor la alegațiile având ca obiect încălcarea standardelor interzicerii supunerii la tortură, la tratamente/pedepse inumane sau degradante în relație cu cele aferente libertății și siguranței (articolele 3 și 5 din Convenție), Curtea a prevăzut, cu titlu de principiu, că suferința și umilința aplicate în contextul privării de libertate pot fi calificate ca fiind circumscrise articolului 3 din Convenție dacă ating un nivel de severitate care depășește nivelul inerent detenției; astfel, cerințele practice de detenție trebuie să fie compatibile cu sănătatea și bunăstarea persoanelor. În procesul de evaluare a respectării demnității persoanei aflate în detenție se va ține seama inclusiv de acuzațiile specifice formulate de reclamant și de durata perioadei de detenție. (a se vedea hotărârea Curții în cauza Kudła vs. Polonia nr. 30210/96 și  hotărârea Curții în cauza Popov vs. Rusia, pronunțată la data de 13 iulie 2006, cererea nr. 26853/04).

O aplicație particulară a respectării garanțiilor instituite în articolele 3 și 5 din Convenție în situații de conflict este reprezentată de tratamentul aplicat prizonierilor de război. Este evident că, existența situațiilor de conflict implică distingerea, la nivel de statut juridic, între populația non-combatantă și persoanele care iau parte în mod activ la ostilități; în privința protecției juridice aplicabile, ambele categorii beneficiază de aplicarea unui tratament omenos („cu omenie” în înțelesul articolelor 3 și 13 din Convenția de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de război), sub rezerva recunoașterii particularităților juridice inerente. În accepțiunea Curții, maltratarea prizonierilor georgieni de către forțele militare ale Osetiei de Sud cu acordul tacit al Federației Ruse (simpla detenție a prizonierilor de război pe teritoriu atribuit competenței jurisdicționale a Federației Ruse implică responsabilitatea juridică a acesteia, nefiind necesară dovada controlului detaliat al Rusiei asupra fiecărei acțiuni întreprinse de forțele militare ale Osetiei de Sud) reprezintă acte susceptibile de a fi incluse în sfera articolului 3, privit în lumina dispozițiilor articolului 5 din Convenție.

Încălcarea libertății de circulație invocată în speță, în condițiile în care Georgia susține că Federația Rusă și autoritățile de facto din Abhazia și Osetia de Sud au împiedicat întoarcerea a aproximativ 23.000 de etnici georgieni strămutați forțat în aceste regiuni, se cuvine să fie analizată în relație cu articolul 2 din Protocolul 4 la Convenție. Curtea recunoaște că georgienii care, în timpul confruntărilor civile au fost nevoiți să își părăsească locuințele din rațiuni referitoare la protejarea vieții, demnității și a integrității fizice și psihice au un statut juridic asimilat persoanelor strămutate intern, aflându-se într-o poziție subordonată, de vulnerabilitate accentuată iar neacordarea de sprijin corespunzător din partea autorităților din regiune reprezintă o imixtiune în exercitarea libertății de circulație astfel cum este statuată în articolul 2 din Protocolul 4 la Convenție.

Capătul de cerere având ca obiect încălcarea dreptului la instruire prevăzut în articolul 2 Protocolul nr. 1 este evaluat de Curte prin prisma jurisprudenței sale anterioare în temeiul căreia interpretarea dispozițiilor acestui articol se realizează în sensul existenței unei obligații corelative a statelor de a nu nega accesul la serviciile de educație. Georgia a invocat că, atitudinea discriminatorie și intimidantă a forțelor separatiste în relație cu elevii și cadrele didactice georgiene, a generat un climat neadecvat desfășurării actelor educaționale. De asemenea, potrivit susținerilor terților intervenienți și a experților internaționali, un aspect sensibil al speței este reprezentat de presiunile exercitate de oficialii separatiști și/sau ruși asupra autorităților educaționale georgiene de a desfășura activitatea didactică în limba rusă –aspect susceptibil de a restricționa accesul în mod egal și nediscriminatoriu la serviciile de educație. Neavând suficiente dovezi încât să stabilească, dincolo de orice dubiu rezonabil, încălcarea dreptului la instruire, Curtea atestă că nu s-a produs violarea dispozițiilor cuprinse în articolul 2 din Protocolul nr. 1.

Luând în considerare relevanța dispozițiilor substanțiale invocate în speță, a fost pusă în discuție obligația părții pârâte de a depune toate diligențele necesare pentru asigurarea unei anchete efective în temeiul principiului contradictorialității. Acesta din urmă implică posibilitatea părților de a susține aspecte contradictorii cât și obligația acestora de a asigura toate facilitățile necesare anchetei. Refuzul Federației Ruse de a pune la dispoziția Curții și a statului reclamant rapoartele militare, invocând în acest sens caracterul confidențial al informațiilor cuprinse în acestea, fără a avansa, în schimb, alternative care să permită realizarea obligațiilor decurgând din articolul 38 al Convenției constituie, în opinia Curții, temei pentru tragerea la răspunedere juridică a Federației Ruse.

Finalmente, reținem, de asemenea, că existența, în speță, a unei practici juridico-administrative interne contrară protejării drepturilor omului face inadecvată și non-necesară analizarea speței potrivit standardelor art. 13 privitoare la dreptul la un remediu efectiv.