Institutul Român pentru Drepturile Omului

Kilin împotriva Rusiei - 10271/12

Rezumat    comentariu

Kilin împotriva Rusiei - 10271/12 (rezumat juridic)

[Traducere IRDO]

Hotărârea din 11.05.2021 [Secția a III-a]

Articolul 10

Articolul 10-1

Libertatea de exprimare

Condamnare pentru distribuire de conținut în mediul online, într-un un grup mic de pe o rețea social cu intenția de a incita la violență împotriva persoanelor de altă etnie decât cea rusă, stabilită în lipsa unui comentariu: nicio încălcare.

Articolul 6

Procedurile penale

Articolul 6-1

Audierea publică

Desfășurarea apelului în ședință nepublică nu este strict necesară din considerente de siguranță: încălcare.

În fapt – Reclamantul a fost condamnat pentru îndemnuri la violență și disensiunientice în baza unor fișiere audio și video care au fost puse la dispoziție printr-un cont de rețea socială online (VKontakte). La apel, instanța sesizată a anulat sentința judecătorului de pace și a înaintat o altă sentință: ulterior, reclamantul a înaintat fără succes un recurs în casație la Instanța Regională.

Legea – Articolul 10:

Deși reclamantul a negat că a fost utilizatorul contului de rețea socială relevant, și a susținut că respectivul conținut audio și video atacat a fost publicat de alte persoane, Curtea a urmat procedura în baza premisei că a existat o „ingerință” asupra dreptului său la libertatea de exprimare, care a fost prevăzută de lege.

Cu privire la întrebarea dacă ingerința a urmărit un „scop legitim”, Curtea nu a fost satisfăcută în privința motivării pertinenței intereselor de securitate națională, integritate teritorială și siguranță publicăîn cazul de față. Cu toate acestea, a considerat că cercetarea penală a reclamantului putea fi privită ca având ca scop prevenirea tulburărilor și infracțiunilor și protecția „drepturilor celorlalți”, respectiv demnitatea persoanelor de altă etnice decât rusă, în special de etnie azeră. În opinia Curții, incitarea la disensiuni între grupuri etnice prin apelul la violență poate reprezenta un prejudiciu pentru toate grupurile implicate și alte sectoare ale populației.

Curtea a trebuit să stabilească în ce măsură a fost condamnarea penală „necesară într-o societate democratică”. În trecut Curtea a luat în considerare intenția sau scopul urmărit de reclamant, în special în cazurile în care considerentele respective au făcut parte din motivarea instanțelor penale (a se vedea de ex., Jersild împotriva Danemarcei,15890/89, 23 septembrie 1994). În acest sens, Curtea a avut, de asemenea, în vedere poziția Comisiei Europene împotriva Rasismului și Intoleranței a Consiliului Europei (ECRI) potrivit căreia, în anumite cazuri, un element specific al utilizării discursului de instigare la ură era că poate avea ca scop incitarea sau există în mod rezonabil așteptarea ca acesta să aibă efect de incitare a altor persoane să comită acte de violență, intimidare, ostilitate sau discriminare împotriva celor care sunt vizați de acesta.

Reclamantul a fost cercetat în privința tipului de „incitare”, iar condamnarea acestuia s-a bazat pe considerentele că acțiunile sale au avut ca scop incitarea violențelor. Prevederea relevantă din Codul Penal nu părea să necesite o evaluare a riscului consecințelor vătămătoare, fiind suficient să se stabilească intenția directă a acuzatului și scopul său real de a incita (îndemna) alte persoane să desfășoare activități extremiste, respectiv – în cazul de față – să inducă disensiuni etnice și să încalce drepturile celor de altă etnie decât rusă, ambele prin acțiuni violente împotriva acestora. Constatarea vinovăției s-a bazat pe două considerații: în primul rând, constatarea că în conținutul creat de terți existau îndemnuri la violență cu scopul de a incita disensiuni etnice și încălcarea drepturilor și libertăților grupurilor etnice de altă etnie decât cea rusă din cauza etniei acestora; iar în al doilea rând, o serie de indicații privind atitudinea reclamantului față de conținut, reclamantul abținându-se de la declarații în timpul procedurilor penale.

În vederea evaluării importanței interesului reclamantului în executarea dreptului său la libertatea de exprimare, Curtea a trebuit să analizeze natura declarațiilor sale. Curtea a considerat că distribuirea online de conținut creat de terți prin intermediul platformelor de socializare reprezenta o formă frecventă de comunicare și interacțiune socială și că aceasta nu avea întotdeauna un scop sau scopuri de comunicare specifice, în special dacă o persoană nu însoțea conținutul de comentarii sau dacă arăta atitudinea sa față de acesta. Nu a exclus faptul că un astfel de act de distribuire de conținut de un anumit tip ar putea contribui la informarea cetățenilor. Reclamantul nu a luat nicio poziție față de implicarea sa și motivația de a pune la dispoziție materialul contestat prin intermediul contului de VKontakte. Instanțele naționale au stabilit că reclamantul și-a exprimat interesul față de ceea ce poate fi descris ca idei naționaliste, iar reclamantul nu a contestat concluzia respectivă la nivel național sau în fața Curții. Nu exista nicio indicație că acțiunile reclamantului au fost însoțite de orice declarație, de exemplu, care să dovedească atitudinea reclamantului față de conținutul contestat. În baza: raportului experților; faptului că încărcarea videoclipului a fost urmată de încărcarea de conținut asemănător; declarațiilor martorilor; și o conversație telefonică interceptată, cutea de apel a considerat că intenția de comunicare a reclamantului a constat în îndemnarea la violență cu scopul disensiunii etnice și încălcarea drepturilor și libertăților persoanelor de altă etnie decât cea rusă. Curtea nu a avut niciun motiv să considere că prin încărcarea materialului constestat pe contul săi și punerea sa la dispoziție altor utilizatori reclamantul a contribuit sau cel puțin a intenționat să contribuie la orice dezbatere într-un subiect de interes public.

Referitor la videoclipul contestat: titlul acestuia corespundea unei lucrări cinematografice bine-cunoscute care putea fi clasificată ca documentar parodic. Experții au considerat că extrasul contestat a fost filmat în genul respectiv și reprezenta, în contextul acțiunii/intrigii filmului, procesul filmării unui videoclip de propagandă. Cu toate acestea, Curtea nu avea niciun motiv să considere că actul reclamantului de a distribui videoclipul contestat a fost (intenționat ca) un mijloc de exprimare artistică proprie de comentariu social satiric. În același timp, mesajul filmului nu mai era evident în orice manieră sau formă, videoclipul fiind prezentat separat de tot contextul filmului și fără alt context sau comentariu. În opinia Curții, un vizitator obișnuit putea interpreta greșit mesajul videoclipului (respectiv, de a ironiza tehnicile de propagandă cu o agendă rasistă). Curtea a acceptat concluziile instanțelor naționale potrivit cărora videoclipul putea fi perceput în mod rezonabil ca provocare a disensiunilor etnice îndemnând la violență împotriva persoanelor de origine azeră și ca îndemn la încălcarea drepturilor acestora prin acțiuni violente: același lucru fiind valabil și pentru fișierul audio.

În baza celor de mai sus, și având în vedere natura rasistă a materialului și absența oricărui comentariu față de asemenea conținut, instanțele naționale au demonstrat convingător că materialul contestat a incitat disensiuni etnice și, în special, intenția clară a reclamantului de a determina săvârșirea unor acte de ură sau intoleranță corelate acestora.

Materialul a fost încărcat pe site-ul web al unei rețele de socializare accesibil, la acel moment, prin internet. Accesul la material depindea de acceptarea de către utilizatorul contului a acelor martori ca „prieteni” pe cont: aproximativ cincizeci de persoane ar fi putut accesa materialul respectiv. Cu toate acestea, Curtea nu a exclus că distribuirea de asemenea conținut în maniera respectivă în cadrul unui grup online (chiar și unul relativ mic) de persoane cu gândire asemănătoare poate avea efectul de a consolida și radicaliza ideile acestora fără a fi expuse unei discuții critice sau unor opinii diferite.

Deși nu existau indicii că materialul a fost publicat în contextul unui fundal social sau politic sensibil, sau că la momentul respectiv situația generală de securitate din Rusia era tensionată, respectivele elemente nu au fost decisive în cazul de față: raționamentul instanțelor naționale bazat pe intenția infracțională a reclamantului puteau fi privite ca fiind atât relevante, cât și suficiente.

În final, natura și severitatea pedepselor impuse (o pedeapsă de optsprezece luni de închisoare cu suspendare, cu o perioadă similară de probațiune și alte cerințe) au fost proporționale în circumstanțele specifice.

Concluzie: nicio încălcare (unanimitate).

Articolul 6 § 1:

Reclamantul a invocat în continuare că apelul în cauza penal s-a desfășurat în ședință nepublică.

Curtea nu a exclus că considerentele de siguranță privind (o amenințare față de) integritatea fizică a unei persoane s-ar putea încadra în sfera de aplicare a, cel puțin, unuia dintre interesele legitime prin excluderea presei și a publicului de la întregul proces sau o parte a acestuia. Potrivit legislației ruse, o asemenea excludere a fost considerată o astfel de măsură de protecție în contextul respectiv.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea nu a fost satisfăcută de faptul cădecizia de a desfășura apelul în ședință nepublică a fost demonstrată ca fiind „strict necesară” din cauza simplului fapt că tipul de infracțiune pentru care reclamantul a fost judecat era prevăzut în capitolul din Codul de procedură penală referitor la infracțiunile împotriva fundamentelor regimului constituțional și securității naționale. Iar acest fapt nici nu a fost, per se, suficient pentru a deduce că la mijloc se afla siguranța unor persoane nespecificate care au participat sau urmau să participe la audierea din apel. Instanța de apel nu a indicat elemente factuale sau raționamente juridice pentru a justifica ședința nepublică: în această privință, judecătorul de pace desfășurase o ședință publică, fără să fi fost invocate considerente de siguranță.

Curtea a reținut că: instanța curții de casație a considerat că drepturile procedurale ale reclamantului nu au fost încălcate având în vedere desfășurarea apelului în ședință nepublică, având în vedere ședința publică organizată de judecătorul de pace; apărarea nu a formulat apel împotriva deciziei de a organiza apelul în ședință nepublică; iar în cadrul recursului în casație, nu au prezentat argumente convingătoare în sensul că apelul în ședință nepublică a adus o atingere semnificativă drepturilor apărării. Cu toate acestea, (ne)încălcarea dreptului pârâtului la o audiere publică în ceea ce privește excluderea presei și a publicului nu a fost corelată în mod necesar cu existența unei vătămări propriu-zise asupra exercitării de către pârât a celorlalte drepturi procedurale, inclusiv cele protejate de articolul 6, alin. (3) (drepturile apărării). De asemenea, nici examinarea cazului de către judecătorul de pace în ședință publică nu putea atrage concluzia că articolul 6, alin. (1) a fost respectat. Nu a fost oportun să se renunțe la o audiere orală (și astfel publică) în apel din cauză că reclamantul fusese deja audiat în primă instanță. În acest sens, după o audiere orală instanța de apel a anulat hotărârea de fond și a înaintat o altă hotărâre prin care condamna reclamantul.

În ultimul rând, nu s-a argumentat faptul că pretinsa încălcare a dreptului reclamantului la o ședință publică în apel a fost reparată în cadrul procedurilor instanței de casație a Tribunalului Regional.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 41: 1.500 EUR cu titlu de daune morale.