Jurisprudență CEDO


Ramazan Demir împotriva Turciei - 68550/17

Comentariu    rezumat

Cauza analizată are ca obiect identificarea unui just echilibru între nevoia individului de informare și comunicare și interesele generale ale societății luând în considerare vulnerabilitatea individului solicitant al informațiilor – vulnerabilitate decurgând din plasarea acestuia în detenție. Studiind articolul 10 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, Curtea a recunoscut, pe cale jurisprudențială  (hotărârea Curții pronunțată în cauza Kalda împotriva Estoniei, la data de 19 ianuarie 2016, cererea nr. 17429/10) că primirea și transmiterea informațiilor de interes general este o dimensiune esențială a libertății de exprimare iar sfera titularilor acestei libertăți se cuvine să fie apreciată în sens extensiv, cuprinzând atât mass-media cât și societatea civilă sau organizațiile nonguvernamentale al căror obiect de activitate este susținut, în principal, de desfășurarea dezbaterilor publice informate.

Acceptând această coordonată de manifestare a libertății de exprimare, raționamentul Curții în interpretarea articolului 10 din Convenția Europeană integrează și obligația corelativă stabilită în sarcina guvernelor statelor care trebuie să fie responsabilizate în sensul interzicerii oricăror măsuri/acțiuni/politici sau practici de la nivel național ce sunt susceptibile să împiedice o persoană să primească informații pe care alte persoane sau entități sunt dispuse să le disemineze. Sfera obligațiilor pozitive stabilite în sarcina statelor în temeiul articolului 10 din Convenție se cuvine a fi riguros departajată, excluzând obligațiile pozitive de colectare și diseminare a informațiilor din oficiu.

Deși constituie una dintre libertățile esențiale într-o societate democratică, libertatea de exprimare nu este absolută, statele părți la Convenție având prerogative de a produce ingerințe în exercitarea acestei libertăți sub rezerva respectării exigențelor stabilite de articolul 10, paragraful 2 din Convenție: ingerințele trebuie să fie prevăzute de lege și necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

            Situația de fapt evocată în speță este circumscrisă următoarelor problematici interconectate: (1) aprecierea gradului în care starea de detenție a reclamantului poate fi considerată o circumstanță care justifică de plano exercitarea unei ingerințe de către autoritățile publice în exercitarea dreptului său la informare; (2) natura bivalentă a particularităților specifice informării prin intermediul Internetului - aceasta fiind fie de natură să permită un ambitus extins al exercitării libertății prevăzute de articolul 10 sau, dimpotrivă, fiind aptă să constituie o premisă pentru eventuale limitări în exercitare.

            Privitor la prima problematică identificată, Curtea a stabilit, în jurisprudența sa anterioară (a se vedea hotărârea pronunțată de Curte în cauza Jankovskis împotriva Lituaniei, la data de 17 ianuarie 2017, cererea nr. 21575/08) că starea de detenție implică, per se, o seamă de restricții asupra drepturilor și libertăților individuale care decurg, în mod firesc, din limitarea accesibilității individului la circumstanțele lumii înconjurătoare și, implicit, a capacității individului de a comunica. Restrângerea drepturilor și libertăților este intrinsecă stării de detenție însă aprecierea acestui demers nu trebuie realizată in abstracto ci prin raportare la finalitățile și specificul stării de detenție. Astfel, Curtea a apreciat că, dacă drepturile prevăzute în legislația națională pot fi acordate in concreto în starea de detenție, existând mijloacele necesare în acest sens, atunci respectivele prerogative trebuie să fie respectate.

            Evaluând specificitățile informării prin intermediul Internetului, Curtea a recunoscut, expresis verbis în jurisprudența sa (a se vedea hotărârea Curții pronunțată în cauza Kalda împotriva Estoniei, la data de 19 ianuarie 2016, cererea nr. 17429/10, paragraful nr. 52) că accesul la internet este o formă de exercitare a unui serviciu public fundamental pentru asigurarea premiselor de existență a drepturilor omului. Accesul la internet a fost înțeles din ce în ce mai mult ca un drept având o relevanță autonomă, Curtea subliniind importanța dezvoltării unor politici eficiente pentru a obține acces universal la internet și pentru a depăși „decalajul digital”. Cvasi-universalizarea accesului la internet determină, în revers, reducerea eficienței și a calității informării prin accesarea mijloacelor fizice mass-media – realitate care reiterează importanța suis generis a informării prin accesarea mediului virtual.

            În speța analizată,  reclamantul aflat în stare de reținere urmare a formulării, împotriva sa, de acuzații referitoare la apartenența la o organizație teroristă și diseminarea de informații de propagandă în favoarea unei organizații teroriste, a solicitat autorităților penitenciare permisiunea de a accesa site-urile de internet ale Curții Europene, Curții Constituționale și Monitorului Oficial, în vederea pregătirii exercitării efective a dreptului la apărare. Aplicabilitatea articolului 10 din Convenția Europeană este studiată din perspectiva refuzului autorităților naționale de a permite accesul reclamantului la informații expuse în mod liber pe internet în temeiul statutului său de persoană privată de libertate.

            În susținerea solicitării sale de a avea acces la internet în pofida calității sale de deținut, reclamantul își întemeiază argumentația pe soluțiile jurisprudențiale anterioare ale Curții, sublinind că, în cauzele Kalda împotriva Estoniei, respectiv Jankovskis împotriva Lituaniei Curtea a permis accesul deținuților la internet în virtutea asigurării informării lor în privința unor situații generale din domeniul juridic și educațional. Reclamantul reiterează ponderea esențială acordată de Curte accesului la internet în temeiul faptul că, accesibilitatea și capacitatea site-urilor web de a stoca și disemina cantități generoase de informații determină îmbunătățirea accesului publicului la evenimentele curente și generale și facilitează comunicarea informațiilor.

            Evaluând solicitarea reclamantului, Curtea interpretează în mod extensiv vocația măsurii privative de libertate la care acesta este supus, evidențiind, în mod particular, finalitatea umanistă a aplicării unei pedepse penale – aceea de reabilitare și reintegrare socială a individului. Astfel, examinând motivele invocate de reclamant în susținerea accesului la internet (formularea auto-apărării și monitorizarea cauzelor în care sunt implicați clienții săi), Curtea consideră că acestea urmăresc reformarea și reintegrarea individului. De asemenea, Curtea a luat în considerare formarea profesională a reclamantului (acesta exercitând profesia de avocat), admițând că poate fi justificat accesul la internet al reclamantului, în calitate de deținut, în acord cu legislația internă a statului cu atât mai mult cu cât site-urile web pe care reclamantul dorea să le acceseze permit obținerea de informații circumscrise sferei profesionale a acestuia. Având în vedere că, motivele pe care se fundamentează solicitarea reclamantului converg către asigurarea dezvoltării umane și profesionale a acestuia, neacordarea accesului la internet constituie o ingerință nepermisă în exercitarea libertății de exprimare prevăzută de articolul 10 din Convenție.

Analizând caracterul ingerinței prin raportare la exigențele statuate în articolul 10, paragraful 2 din Convenție care acordă un caracter justificat acesteia, Curtea validează cerințele legalității și legitimității ingerinței, reținând că aceasta este prevăzută de legea internă și că urmărea obiectivele legimite ale apărării ordinii publice și prevenirii comiterii de noi infracțiuni. Caracterul necesității restricționării accesului reclamantului la internet nu a fost reținut de Curte dat fiind caracterul lacunar al motivației instanțelor naționale oferite în răspuns la solicitările reclamantului. Lipsa unei motivări suficiente și adecvate echivalează cu absența unui fundament juridic pertinent pentru a dispune, în mod corespunzător, restricționarea libertății de exprimare. Cu titlu de principiu, Curtea a prevăzut, pe cale jurisprudențială (a se vedea hotărârea pronunțată de Curte în cauza Kula împotriva Turciei, la data de 19 iunie 2018, cerera nr. 20233/06) că, în virtutea principiului subsidiarității și conștientizând imposibilitatea de a se substitui instanțelor/autorităților naționale, aceasta se va limita, în cercetarea respectării articolului 10 din Convenție la examinarea ingerinței în cauză în lumina tuturor circumstanțelor, pentru a stabili dacă ingerința a fost proporțională cu obiectivul legitim urmărit și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o  justifica sunt, (cel puțin prima facie!) relevante și suficiente. Reamintind relevanța deosebită a corectitudinii procedurii și a garanțiilor procedurale acordate reclamantului în evaluarea proporționalității unei ingerințe în execitarea libertății exprimare, Curtea consideră că motivațiile sumare sunt o limită majoră în garantarea unei judecăți corecte a cererii sale.

În lumina acestor argumente și fiind clare atât existența unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare a reclamantului cât și lipsa de necesitate a ingerinței, Curtea decide, în unanimitate, încălcarea prevederilor articolului 10 din Convenție.

 

 

 


...mai multe articole din categoria Jurisprudență CEDO