Jurisprudență CEDO


Beg S.p.a. împotriva Italiei - 5312/11

Rezumat    comentariu

Beg S.p.a. împotriva Italiei - 5312/11 
 
[Traducere IRDO]
Hotărârea din 20.5.2021 [Secția I]
 
 
Articolul 6
 
Proceduri civile
 
Articolul 6-1
 
Instanță imparțială
 
Instanță independentă
 
Lipsa imparțialității unui arbitru, oficial de rang înalt și avocat al entității mamă a companiei oponente reclamantului în procedurile civile conexe: încălcare
 
În fapt –Compania reclamantă a depus cerere în temeiul articolului 6, alin. (1), cu privire la pretinsa lipsa de imparțialitate a unuia dintre arbitri, N.I., din cadrul unui complet al Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț din Roma (denumită în continuare ACR), care a pronunțat o hotărâre de arbitraj în cadrul unei proceduri de arbitraj voluntare între ea însăși și o altă companie italiană, ENELPOWER S.p.a. În special, s-a susținut că N.I. a fost lipsit de imparțialitate din cauza legăturilor sale profesionale cu ENEL, entitatea mamă a ENELPOWER.
 
Legea – Articolul 35, alin. (3), lit. a) (jurisdicție ratione personae): Instanțele naționale au examinat valabilitatea hotărârii de arbitraj, declarând că aceasta este executorie, și au examinat și respins atât cererea de retragere a reclamantului, cât și apelurile sale în nulitate; potrivit legislației naționale, acestea aveau competența de a proceda astfel, în ciuda înțelegerii părților de a renunța la toate căile de atac la care se putea renunța. În consecință, Curtea avea jurisdicție ratione personae în ceea ce privește acțiunile și omisiunile contestate ale ACR, astfel cum au fost validate de instanțele naționale.
 
Articolul 6, alin. (1): În primul rând, Curtea a examinat problematica renunțării ridicată în cauză. Aceasta a constatat că nu se poate considera că reclamantul a renunțat neechivoc nici la garanția imparțialității arbitrilor, astfel cum este stabilită potrivit reglementărilor ACR, nici la așteptarea ca instanțele naționale să asigure compatibilitatea hotărârii arbitrale cu prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, inclusiv cele privind imparțialitatea. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a luat în considerare următorii factori:
 
- Reclamantul a acceptat liber și voluntar desfășurarea arbitrajului înainte de numirea lui N.I.
 
- Reglementările ACR obligau arbitrii să indice orice relație cu părțile sau consilierii lor care ar putea avea un impact asupra independenței și imparțialității acestora, precum și orice interes personal sau economic, direct sau indirect în obiectul litigiului. Cu toate acestea, reglementările nu obligau în mod explicit arbitrii să indice absența unor asemenea relații și/sau interese. Trei dintre arbitrii au indicat expres absența unor asemenea motive, în timp ce N.I. a acceptat pur și simplu numirea. În absența unei declarații negative explicite, se putea presupune în mod legitim că nu existau asemenea relații și/sau interese economice. Faptul că reclamantul nu a atacat lipsa unei asemenea declarații nu a demonstrat renunțarea la dreptul său la soluționarea litigiului de către o instanță independentă și imparțială.
 
- Nu au existat dovezi clare că reclamantul ar fi avut de fapt cunoștință despre activitățile profesionale ale lui N.I. De îndată ce a luat cunoștință despre legăturile profesionale dintre N.I. și una dintre părți, a informat ACR-ul și ceilalți arbitri de intenția de a depune o cerere de retragere, a făcut imediat acest lucru la Tribunalul Districtual din Roma, iar apoi a atacat valabilitatea sentinței arbitrale. Deși cererile sale de renunțare au fost respinse ca fiind tardive, s-a considerat că plângerea cu privire la nulitatea sentinței arbitrale care decurgea din lipsa imparțialității lui N.I. a fost depusă corespunzător în cadrul procedurilor de arbitraj și a fost respinsă după examinarea pe fond. Din acest punct de vedere cazul era radical diferit față de situația din speța Suovaniemi și alții împotriva Finlandei (decizie).
 
În consecință, procedurile de arbitraj trebuie să pună la dispoziție măsurile de siguranță prevăzute de articolul 6, alin. (1) al Convenției.
 
În ceea ce privește fondul cererii reclamantului, ceea ce era relevant era relația dintre cele două companii, și nu natura acestora, publică sau privată. Curtea și-a concentrat analiza asupra aspectului obiectiv al imparțialității, întrucât nu existau dovezi care să sugereze orice fel de prejudiciu sau părtinire personală din partea lui N.I.. Curtea a concluzionat că imparțialitatea lui N.I. a fost susceptibilă de a fi, sau de a părea, pusă la îndoială și că temerile reclamantului în această privință puteau fi considerate rezonabile și justificate în mod obiectiv. În acest sens, au fost relevante următoarele aspecte:
 
- În primul rând, rolul lui N.I. de Vicepreședinte și membru al Consiliului de administrație al ENEL în momentul la care au avut loc negocieri între reclamant și ENEL. Fără a specula cunoștințele efective ale lui N.I. cu privire la negocierile în cauză, având în vedere importanța și miza economică a proiectului comercial, rolul de conducere al lui N.I. din ENEL, care a condus primele negocieri și acordul prealabil, și a cărei filială s-a opus ulterior reclamantului în procedura de arbitraj, din perspectiva unui observator extern, puteau genera în mod legitim îndoieli cu privire imparțialitatea acestuia.
 
- În al doilea rând, rolul lui N.I. de avocat al ENEL-ului în procedurile civile paralele și, în special, în cel puțin una dintre acestea care s-a suprapus cu procedurile de arbitraj. La momentul respectiv, ENELPOWER era complet controlat de ENEL și încă era o divizie internă în cadrul ENEL.
 
- În ultimul rând, Curtea a subliniat și modificările ulterioare din legislația națională, potrivit cărora faptul că un arbitru consilia regulat o parte la procedurile arbitrale sau, între altele, societatea care o controla, era un motiv de excludere. Acest fapt a oferit garanții mai clare și, dacă este cazul, mai extinse împotriva lipsei imparțialității în cadrul procedurilor de arbitraj, astfel că, dacă speța ar fi fost judecată la nivel național după adoptarea noilor reforme, rezultatul ar fi putut fi diferit.
 
În consecință, Curtea a constatat încălcarea articolului 6, alin. (1) al Convenției.
 
Concluzie: încălcare (unanimitate)
 
Articolul 41: 15.000 EUR cu titlu de daune morale. Cererea cu privire la daune materiale a fost respinsă.
 
(A se vedea și Suovaniemi și alții împotriva Finlandei (dec.), 31737/96, 23 februarie 1999; Pescador Valero împotriva Spaniei, 62435/00, 17 iunie 2003, Rezumat juridic; Mutu și Pechstein împotriva Elveției, 40575/10 și 67474/10, 2 octombrie 2018, Rezumat juridic)
 

...mai multe articole din categoria Jurisprudență CEDO