Institutul Român pentru Drepturile Omului

Smiljanić împotriva Croației - 35983/14

Comentariu    rezumat

Importanța cauzei rezidă în concilierea exigențelor procedurale aferente aplicării articolului 2 din Convenție (realizarea obligațiilor pozitive și negative care sunt în sarcina statului croat) cu aplicarea substanțială, de facto, a standardelor circumscrise dreptului la viață. Situația-premisă a speței are ca obiect uciderea în trafic a rudei reclamanților de către D.M.- o persoană cu antecedente penale privitoare la încălcarea normelor de circulație rutieră. În opinia reclamanților, D.M. a fost supus la o condamnare formală pentru fapta sa, fiind obligat să execute o pedeapsă privativă de libertate de 2 ani- dintre care acesta a executat efectiv 14 luni. Alegațiile reclamanților se fundamentează pe disproporția dintre caracterul fundamental al dreptului la viață – aspect care determină prioritizarea acestei prerogative în sistemul de drept convențional- și caracterul superfluu al sancțiunii aplicate de autoritățile croate pentru nerespectarea dreptului la viață.Reclamanții au susținut că autoritățile naționale au încălcat dreptul la viață  prin lipsa diligenței corespunzătoare în temeiul căreia să se aplice cadrul legal intern al reglementărilor privind circulația rutieră, neluând măsuri adecvate cu privire la D.M.

În analiza elementelor cauzei, Curtea a interpretat extensiv conținutul articolului 2 din Convenție, stabilind că protejarea dreptului la viață implică, grație relevanței sale deosebite pentru sistemul democratic, asumarea de către state, atât a unor obligații pozitive cât și a unor obligații de inacțiune. (pentru detalii suplimentare, a se consulta hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Fernandes de Oliveira împotriva Portugaliei,cererea cu nr. 78103/14 la data de 31 ianuarie 2019). Prin natura lor, obligațiile in abstinendo nu pot fi interpretate ca exonerând Statele Părți de orice responsabilitate în garantarea dreptului la viață; obligațiile negative nu echivalează lipsei de responsabilitate statală ci implică non-intervenția responsabilă (respectiv neimplicarea statală în condițiile în care orice categorie de acțiune ar conduce la rezultate contrare protejării dreptului la viață).  Potrivit acestui raționament reafirmat de Curte pe cale jurisprudențială (a se vedea hotărârea pronunțată de Curte în cauza Cavit Tınarlıoğlu împotriva Turciei, cererea nr. 3648/04, pronunțată la data de 2 februarie 2016), imposibilitatea stabilirii responsabilității directe sau a cauzalității directe dintre stat și decesul unei persoane sau crearea unei stări de pericol pentru viața acesteia nu exclude, de plano, aplicabilitatea articolului 2 al Convenției.  Mai mult decât atât, articolul 2 din Convenție solicită statelor să asigure funcționalitatea mecanismelor instituționale și legislativ-administrative în domeniul siguranței rutiere în scopul asigurării dreptului la viață.

Obligația pozitivă a statelor de a asigura aplicarea articolului 2 din Convenție implică asigurarea funcționării eficiente a cadrului de reglementare adoptat în domeniul siguranței rutiere; corecta interpretare a articolului 2 din Convenție determină aplicabilitatea garanțiilor pozitive și negative indiferent de tipul activităților publice sau private care circumstanțiază dreptul la viață. Configurarea unui cadru de măsuri legislative și administrative pertinente pentru caracteristicile speciale ale activității rutiere în scopul prevenției riscului potențial pentru viețile umane este necesară pentru respectarea articolului 2 din Convenție. Din analiza întreprinsă de Curte, gradul de periculozitate al activităților de trafic rutier rezultă din două elemente cumulate: (1) calitatea drumurilor și (2) instruirea oferită potențialilor șoferi.

Invocând jurisprudența sa anterioară (hotărârea pronunțată de Curte în cauza Banel vs. Lituania, cererea nr. 14326/11, la data de 18 iunie 2013) Curtea reține că existența unui cadru deficient de reglementare a unui aspect social (siguranța circulației pe drumurile publice) nu este suficient pentru a fundamenta formularea unei cereri privitoare la încălcarea articolului 2 din Convenție. Este necesară luarea în considerare a tuturor elementelor cauzei astfel încât să se ajungă la concluzia potrivit căreia respectivul cadru deficitar de reglementare a funcționat în detrimentul unei persoane și a drepturilor acesteia. Cercetarea strictă a cadrului intern având ca obiect stabilirea gradului de adecvare a măsurilor interne la activitatea de prevenire și combatere a infracțiunilor împotriva siguranței publice a condus la formularea următoarelor concluzii de către Curte : (1) infracțiunile împotriva siguranței circulației pe drumurile publice sunt infracțiuni având un grad ridicat de pericol social; (2) autoritățile croate au creat precedentul de a sancționa inclusiv infracțiunile minore produse în relație cu circulația pe drumurile publice; (3) în cazul unor încălcări repetate a reglementărilor privind siguranța circulației rutiere, sancțiunea corespunzătoare constă în anularea permisului de conducere. Împreună, aceste elemente converg către demonstrarea caracterului adecvat și eficient al cadrului național de măsuri juridice și administrative, Curtea rămânând să decidă asupra efectivității implementării sale la nivelul circumstanțelor cauzei. În această privință, antecedentele penale ale lui D.M. coroborate cu faptul că acesta se afla sub influența băuturilor alcoolice la data comiterii faptei și că a încălcat interdicția de a trece pe culoarea roșu a semaforului conduc la concluzia potrivit căreia autoritățile naționale trebuiau să adopte măsuri mai riguroase de pedeapsă în privința acestuia astfel încât să descurajeze activitatea infracțională a lui D.M. Curtea apreciază că autoritățile naționale nu au reușit să aplice măsuri pertinente și adecvate pentru descurajarea conduitei infracționale și pentru a asigura coerența traficului.

Cercetând jurisprudența sa anterioară (hotărârea pronunțată de Curte în cauza Remetin vs. Croația, cererea nr. 29525/10, la data de 11 decembrie 2012), Curtea a constatat că statul croat a fost tras la răspundere pentru procesarea necorespunzătoare a cauzelor de infracțiuni de circulație și pentru suspendarea/întreruperea procedurilor contravenționale demarate împotriva persoanelor față de care există indici temeinici privitori la comiterea de fapte interzise de legislația rutieră. În prezenta speță, autoritățile naționale au continuat să aplice sancțiuni minimale și/sau alternative care nu au condus la efectul descurajării conduitei infracționale. De asemenea, autoritățile naționale nu au îndeplinit cerința diligenței dat fiind faptul că nu au respectat coordonatele trasate de legislația internă relevantă care solicită ca procedura de detenție să fie tratată urgent și ca executarea pedepsei să poată fi amânată numai în circumstanțe excepționale. La aceste aspecte se adaugă faptul că întârzierea nejustificată în executarea hotărârii împotriva lui D.M. nu a fost în conformitate cu obligația statului stabilită în temeiul articolului 2.

Analizate împreună aceste deficiențe provenite de la autoritățile naționale indică faptul că, cadrul de reglementare intern al siguranței rutiere, astfel cum a fost pus în aplicare în acest caz, s-a dovedit a fi neriguros și a avut un efect disuasiv redus, inadecvat să asigure prevenirea comiterii de acte ilegale, precum cele reclamate în cauză. În același sens, o astfel de conduită adoptată de autorităților naționale a fost insuficientă pentru a asigura încrederea publicului în statul de drept și în capacitatea autorităților de a contracara orice aparentă toleranță a faptelor ilegale.

În lumina acestor argumente, Curtea Europeană reține încălcarea articolului 2 din Convenție în dimensiunea procedurală și substanțială.

Soluția exprimată în speță nu a fost adoptată în unanimitate, judecătorul Krzysztof Wojtyczek exprimând o opinie separată care relevă 3 coordonate diferite: (1) importanța luării în considerare a regulilor generale de interpretare în aplicarea prevederilor Convenției; (2) caracterul echitabil al procedurilor din perspectiva respectării drepturilor deținute de D.M.; (3) scopul circumscris obligației prozitive a statului de a proteja.

Judecătorul Wojtyczek reține că fundamentul care permite aplicarea Convenției rezidă în sursele de drept recunoscute la nivel internațional ca fiind universal acceptate. Invocarea surselor internaționale de drept ca instrumente interpretative este utilă și necesară cu atât mai mult cu cât sincopele existente în Regulile Procedurale ale Curții nu pot fi surmontate decât prin interpretare. În ierarhia principiilor care orientează hermeneutica Curții se cuvine să fie prioritizate cele aferente dreptului la un process echitabil precum dreptul de a fi ascultat, egalitatea armelorși principiul lucrului judecat. De asemenea, judecata efectuată în cauză este, în opinia judecătorului Wojtyczek, contrară neutralității și obiectivității deoarece Curtea a identificat o persoană particulară ca un element îndreptat împotriva ordini și siguranței publice. În acest context, devine incidentă evaluarea gradului în care drepturile procesuale deținute de D.M. au fost exercitate. Judecătorul remarcă dificultăți inclusiv din perspectiva punerii în executare a hotărârii pronunțate de Curte. În mod tradițional, mecanismul Curții are ca efect tragerea la răspundere a Statelor Părți la Convenția Europeană pentru nerespectarea drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție însă, în cauza de față, dispozițiile cuprinse în hotărâre pot fi interpretate ca o obligație corelativă instituită în sarcina statului croat de a stopa situația în care D.M. constituie un risc pentru siguranța publică. Deci, măsurile conținute în hotărârea Curții nu se îndreaptă per se împotriva autorităților statale ci împotriva atitudinii/activităților unei persoane particulare. Consecința conform căreia hotărârea Curții produce efecte mai curând asupra drepturilor și libertăților lui D.M. decât asupra responsabilității statului croat reprezintă o inadecvare în funcționalitatea mecansimului Curții. Revenind la incidența principiilor generale de drept la circumstanțele cauzei, deși principiul qui statuit aliquid parte inaudita altera, aequum licet statuerit, haud aequus fuit este sine qua non în asigurarea echității procedurale, audierea lui D.M. nu s-a produs, determinând imposibilitatea de apărare a lui D.M.; luând în consideare legătura cauză-efect între activitatea infracțională produsă de D.M. și activitatea neconformă a autorităților naționale, judecătorul Wojtyczek ajunge la concluzia imposibilității de apărare a cauzei statului croat.

Opinia separată susține o interpretare contrară celei exprimată în hotărârea Curții cu privire la sfera de cuprindere a obligației pozitive derivate din articolul 2 din Convenție. Astfel, în jurisprudența anterioară a Curții (hotărârea pronunțată în cauza Haas împotriva Elveției, cererea nr. 31322/07) s-a decis că nu orice risc presupus pentru viață poate implica pentru autorități o cerință în temeiul Convenției de a lua măsuri operaționale pentru a preveni materializarea acestui risc. Pentru a îndeplini această obligație pozitivă, trebuie stabilit dacă autoritățile cunoșteau sau ar fi trebuit să cunoască la momentul respectiv existența unui risc real și imediat pentru viața unei persoane sau a unor persoane. (...) Potrivit Marii Camere, obligația statelor de a proteja persoanele împotriva riscurilor nu se poate extinde niciodată dincolo de aceasta, cel puțin nu în contextul traficului rutier și al „altor activități în care poate fi în joc dreptul la viață”.

Prin re-evaluarea hotărârii instanțelor naționale de a adopta măsuri punitive împotriva lui D.M. și prin re-evaluarea lipsei măsurilor de sancționare aplicate lui D.M.comparativ cu gravitatea infracțiunii comise de acesta, Curtea Europeană își excede statutul juridic.